Fugind de amintiri

Capitolul 32 -,, Drumul spre adevar"

    Iar ce vad pe comoda imi da o idee nebuneasca, dar care s-ar putea sa functioneze. 

    Ochii mei raman lipiti pe perechea de catuse roz cu puf, memorabila pereche de catuse facuta cadou de Aly si descoperita de Tamlin. Catuse cu care ne-am jucat in urma cu ceva seri.

     Acum sunt sigura ca innebunesc, caci daca am ajuns in situatia in care sa fac asta, atunci sigur se intampla ceva. Dar vremurile disperate cer masuri disperate. Iar daca el va fi atat de disperat pe cat sper eu ca va fi... Atunci e perfect.

    Aproape ca vreau sa zambesc, dar nu o fac, ci privesc din nou catre el si aproape ca incep din nou sa plang, deja satula de toata situatia in care ne aflam. 

    Dar sunt mai gata decat oricand sa aflu adevarul, iar pentru asta trebuie sa incep sa imi pun planul in aplicare. 

    Ochii lui ma privesc mariti, asteptand cu buzele intredeschise urmatoarea miscare violenta a mea, dar aceasta intarzie sa apara. 

- Hai sa nu mai vorbim despre asta, spun eu cu un calm incredibil. 

    Gura lui Tamlin se deschide si mai mult, nevenindu-i sa creada ca am renuntat, mai ales dupa ce i-am respins incercarile de a ma face sa uit totul pentru moment. 

- Iubito... 

- Nu, i-o tai scurt, mentinandu-mi calmul. Ce rost mai are sa vorbim despre asta daca tot nu ne conduce nicaieri? Adica pe mine nu ma conduce nicaieri. Mai bine merg la bucatarie si gatesc ceva, caci oricum suntem amandoi lihniti de foame, caci inca nu am mancat de pranz si e deja trecut de ora lui, spun eu cu o voce sfarsita, care arata renuntarea. 

     Tamlin ma priveste ciudat, iar eu ma intorc pe calcaie si pornesc spre bucatarie, unde fac intocmai ce am spus, si anume intocmesc un pranz pentru noi doi. 

    Nu stiu ce ai de ascuns Tamlin. Habar nu am ce secrete crezi tu ca ma vor indeparta de tine, dar o sa le aflu. O sa le aflu, apoi vom putea trece amandoi peste ele. 

    Tamlin se asaza la masa, fara sa spuna un cuvant in semn de protest si ma priveste precaut, analizandu-mi atent fiecare gest. Atmosfera este destul de ciudata, glumele si atingerile jucause pe care le avem de obicei in bucatarie si peste tot de altfel, lipsesc. Aerul din jurul nostru este tensionat si incarcat de frustrari suprimate, gata sa ne explodeze la un moment dat in fata. Dar eu nu ma mai gandesc la ce imi ascunde. Acum ma gandesc doar la cum voi scoate adevarul de la el, planuind in minte cateva detalii, dar cred ca ce e mai important imi va veni pe parcurs. Daca totul merge bine, maine dimineata tot acest dute-vino de adevar si minciuna va lua sfarsit. 

- Totul e in regula? ma intreaba el la un moment dat, scotandu-ma din gandurile mele. 

- Da, ii raspund eu schitand un zambet. 

    Nu stiu cat de realist a fost, caci m-am chinuit putin la el, dar perspectiva planului meu incepe sa ma animeze din ce in ce mai tare si sa imi schimbe dispozitia treptat in una din ce in ce mai buna, dar in acelasi timp ma face sa fiu si emotionata si agitata. 

- Pui tu tacamurile? il intreb, iar pe buzele lui Tamlin apare un zambet micut si executa ceea ce i-am cerut.

*********************

     Dupa pranz am reusit sa ma sustrag din casa, metaforic vorbind, caci nu am plecat ca un hot, nici macar pe ascuns, ci i-am zis lui Tamlin ca vreau sa fac o plimbare singura pana la supermarket, caci am pofta de pepene, iar aceasta plimbare ma va ajuta si sa-mi limpezesc gandurile. 

    Bineinteles ca initial a insistat sa ma insoteasca, nedorind sa ma lase singura sa car un pepene, iar eu m-am balacarit in mintea mea ca nu am ales ceva mai micut. L-am linistit spunandu-i ca e vorba de un pepene galben, apoi am adaugat faptul ca ziua de azi a fost deja destul de oribila si chiar am nevoie de gura asta de aer proaspat, fara sa ma cert cu el inainte, iar cu replica asta i-am inchis gura. Si totusi, cand am vazut vinovatia si regretul din ochii lui cand am rostit acele cuvinte, nu mi-a parut rau. O merita.