Fugind de amintiri

Capitolul 33 - ,,Amintiri care dor - Part. 1"

- MARIANNE, baga-mi-as, femeie, o chema MARIANNE.

    Deschid uluita ochii, cascand gura socata si scap vibratorul din mana. 

    Un tremur puternic in traverseaza tot trupul, in timp ce privirea mea ramane fixata undeva in gol, incercand sa domolesc valul de ganduri ce imi umplu necontrolat mintea, zguduindu-ma la propriu. 

- Marianne inseamna si tatuajul. Scris cu literele alfabetului thailandez, sopteste el mai mult pentru sine. 

    Sau nu sopteste. Dar eu asa ii aud vocea. Ca o soapta in departare. 

    Nu. Nu. Nu. Nu. Nu se poate asa ceva.

- Marianne, ma striga el.

    Icnesc si ma impleticesc in spate, pana pe marginea patului de pe care aproape cad, dar unde ma redresez in ultimul moment. 

     Lacrimi fierbinti imi strabat obrajii, activate parca de rostirea catorva cuvinte simple, dar esentiale. 

     Imi simt inima rupandu-se in milioane de bucatele, de data asta mai tare decat oricand. Daca am mai crezut asta inainte, ca am fost ranita in cel mai rau mod posibil, atunci m-am inselat. Viata nu face decat sa dovedeasca ca de fiecare data poate fi din ce in ce mai rau. Iar noi ar trebui sa le luam ca pe un antrenament, ca pe un traseu din ce in ce mai complicat pe care noi, acum avansati sa il parcurgem cu mai multa rezistena? Daca da, atunci cum se explica ca simt cum cad intr-un abis infinit, din care mi-e imposibil sa mai inot spre suprafata?

    Ma dau jos din pat cu picioarele tremurande, chinuindu-ma la fiecare pas pe care il fac spre iesire. Vreau sa ies cat mai repede din camera asta. Am nevoie sa ies cat mai repede din camera asta, din apartamentul asta. Sa nu il mai vad in fata mea. 

     Innebunita de fragmentele de amintiri care se reped incurcate in mintea mea, aproape uit ca sunt dezbraca, avand doar sutienul pe mine. Privesc haotic in stanga si in dreapta in cautarea a ceva cu care sa-mi acopar goliciunea, cat sa fie suficient pana in apartamentul meu.  Tot ce vreau este sa ies cat mai repede de aici. Ma misc dintr-o parte in alta, dar singurul obiect la indemana pe care il pot apuca este chiar nenorocitul lui de tricou. Duc o lupta interioara in interiorul meu, intre a pleca dezbraca sau a imbraca acel tricoul, dar o ultima urma de rationament ramasa imi zice sa il iau pe mine si ma conformez. 

     Reusesc cu greu sa il bag pe cap, dovedindu-se incredibil de grea aceasta sarcina cand el continua sa imi rosteasca numele, de data asta incet, ca o soapta.

- Marianne. 

    Vocea lui suna sfarsita, chinuita, dar nu imi provoaca deloc mila, ci o suferinta acuta. Practic ma zgarie pe creier si ma distrage de la ce vreau sa fac.

- Taci, soptesc.

    Primul si singurul cuvant pe care il rostesc, inainte sa fug din camera cat ma tin picioarele si implicit din apartamentul lui, trantind usa furtunos si ignorandu-i zbieretele disperate ce ma implora sa il ascult si sa ii dau drumul. 

    La fel de tumultos intru in apartamentul meu si incui rapid usa, dar imi amintesc ca i-am dat o cheie si imi regret enorm decizia. I-am dat cheia singurei persoane de care nu trebuia sa ma indragostesc. 

    Disperarea imi da o forta fantastica, caci in doar cateva secunde reusesc sa imping pantofarul greu in fata usii, asigurandu-ma ca el nu va avea cum sa patrunda in casa, apoi ma indrept catre camera mea cu pasi impleticiti, abia tinandu-ma pe picioare. O inchid zgomotos, incuind-o, apoi ma las sa cad de-a lungul ei, pana cand fundul meu ajunge pe podea.