Phoebe e mai pragătită ca niciodată să trăiască visul american din plin și tocmai pentru asta aplică pentru un job ca "mâna dreaptă" a șefului firmei de arhitectură Braun&Haller Inc. Ajunge să cunoască slăbiciuni, să-i între pe sub piele celui mai c...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
El chiar este drăguț când vrea...
[N I C I O D A T Ă]
Evenimentul fusese ceva elegant, ceva plin de stil, absolut plictisitor. Am dansat puțin pe o melodie mult prea lentă, am cunoscut câțiva oameni de treaba pe care aveam să nu-i mai văd vreodată și asta a fost tot. Am mai făcut câteva glume nevinovate despre tot incluzând și ochelarii picați pe nas, mici, și chelia prezentatorului. Momente în care, efectiv, nu mă putea abține de râs din cauza lui Friedrich. Și atunci m-a făcut să mă gândesc cât de mult se putea amuza el, singur, în biroul său, pe seama mea după ce mă punea să fac ceva lipsit de sens. Râdeam încontinuu, fără oprire, chiar și atunci când am ajuns acasă. Era târziu, fiind aproape de răsăritul soarelui și tot ce făceam era să râdem cu poftă de parcă era ultima dată când o puteam face asta.
În principiu, petrecerea a fost un adevărat succes pentru noi aducând de partea mărețului spital mulți oameni care ar putea investi. Totul mergea ca uns și eram atât de mândrii de reușita noastră încât după ce am ținut, împreună, discursul ne-am luat într-o îmbrățișare, apoi ne-am strâns mâinile și am zâmbit frumos. Ne chinuisem ceva, împreună, la proiectul acesta și era cu adevărat încântător când vedeam că totul iese așa cum trebuia fiind primul nostru proiect ca o echipă, în doi.
—Să știi că nu-mi pare rău mai devreme, Phoebe. Pentru că citeam în ochii tăi că vrei să continui, așa că tratându-mă cu indiferența te minți doar pe tine. —
M-am demachiat rapid și l-am pus să mă ajute cu fermoarul rochii mele. Așa că s-a conformat și l-a deschis sărutându-mi fiecare centimetru de piele pe care fermoarul îi lasă să iasă la iveală de sub strânsoarea rochii. L-am lăsat fiind și eu vrăjită cu adevărat de el. Am renunțat în cele din urmă definitiv la rochie, rămânând doar în lenjerie, m-am desprins de el, profitând de întuneric și mi-am îmbarcat rochia de noapte. M-am aruncat în patul mare și mi-am pus capul pe pernă. Mi-a urmat și el exemplul după câteva minute. Nu-mi era somn absolut deloc, încă voiam să râd zgomotos.
M-am întors cu fața spre el, fiind la foarte mica distanță unul față de celălalt. Nu mimam nimic, nici eu și nici el. Doar ne priveam, parcă, înțelegându-ne din priviri, priviri care păreau că se înfig adânc în sufletul meu în acele momente. Puteam observa albastrul irișilor săi chiar dacă era întunericul se așternuse peste tot, iar jaluzelele închise blocau lumina lunii, care era plină în acea seară. Era ca o lumină, putând să-mi croisec drum chiar și prin beznă spre el ceea ce era ciudat, foarte ciudat chiar neștiind când am ajuns noi să simțim câtuși de puțin ceva, orice. Iar puținul se mărea și absența lui devenea sufocabilă.
