Mereu și pentru totdeauna

C a p i t o l u l 25

Nu te oblig să mă iubești.

                    Ascultam din camera de alături tot ceea ce se petrecea. Mama susținea faptul că nici n-am venit din DC, făcând pe neștiutoarea, iar idiotul neamț mai avea puțin și întra cu forța în casă spunând că vrea să mă vadă. Era o contrazicere totală și semn că blondul avea să cedeze.

— Voi rămâne la ușă, doamnă Torres! Vă rog, trebuie s-o văd.

— La revedere! îi replică acid mama și încearcă să închidă ușa fără niciun fel de rezultat.

                      Mi-am luat inima în dinți, ocolind cioburile. Până nu-i voi spune eu să plece n-o va face. Simțeam că mă dezechilibrez, tot sângele-mi fierbea și cu cât mă apropiam mai mult cu atât simțeam că înnebunesc mai mult.

                   Când mama m-a zărit s-a îndepărtat auzind apoi cum a adunat taite cioburile pe un foraș ca mai apoi să închidă ușa.

— Te rog să pleci, Friedrich! i-o tai scurt.

— Ascultă-mă, Bee! mă roagă și-mi dau ochii peste cap.

— Nu vreau să te ascult, nu vreau să te văd, nici măcar nu vreau să te știu atât de aproape de mine, Friedrich. Acum, te rog, pleacă! spun ridicând tonul. Pun pariu că te aștepta un avion către Tokyo.

— Îmi pare rău! Ascultă-mă de dragul copilului măcar.

— Tu te auzi? Ești jalnic, jur. Ești interesat să participi în viața sa? Nici măcar numele tău nu vreau să îl pun, Friedrich. Acum dispari din casa și viața mea, spun tare țipând.

— Am greșit și-mi pare rău, Phoebee! N-am de gând să cer nici iertare, nici îndurare, bine? Am tot dreptul din lume să mă implic în viața copilului meu, al meu, tipă iar. Chiar dacă tu nu-ți dorești asta. Nu te pot obliga să stai cu mine, nici pe aproape.

                        Simțeam din nou lacrimile în ochi. De ce revenise? Când era clar că nu-l mai voiam. Oh, și fiecare cuvânt mi se înfigea adânc în piept când eu aș fi vrut doar să m-k sărut și să-i mulțumesc că s-a întors la mine.

              Am tras aer în piept rapid.

              Lacrimile îmi invadase obrajii.

              Iar eu mă luptam cu impulsul.

— Copilul tău, Friedrich? Unde ai fost când simțeam că cedez, când eram pe aproape să-ți fac ție voia sau când mă luptam cu grețuri în fiecare dimineață. Unde ai fost când am avut nevoie de tine, Friedrich? Ai fost la enșpe mii de kilometri depărtare nepăsându-ți de nimic, țip tot mai tare la el bătând cu pumnii în pieptul său.

                    Eram copleșită în timp ce-mi descarcam furia. Fiecare lovitură îmi aducea aminte de tot ce-am pățit în aceste două luni. Și ce m făceam acum? Țipam unul la altul. M-a prins de mână îmbrățișând-mă cumva pe la spate și apropiindu-se de urechea mea.

— Crezi că mie mi-a fost ușor? Crezi că fiecare cuvânt pe care ți l-am spus nu mi-a fulgerat creierul în fiecare moment? Ba da, Bee, și tocmai de aceea mi-am dat seama de greșeala pe care am făcut-o.

— Îmi pare rău, Friedrich, dar nu pot face asta. Nu te pot primi în viața mea de parcă nu s-a întâmplat nimic. Acum, dacă nu te superi, te rog frumos să ieși! replic tăios așteptând să iasă ca mai apoi să mă las ușor pe ușa, plângând.

                      Ce-mi făcea acum? Căci mă distrugea mai tare decât la început. M-am gândit un moment la faptul că nu trebuie sa privez copilul de bucuria de a avea un tată simțind și eu pe pielea mea absența unei  figuri paterne. Și aveam dreptate, vom stabili, cumva niște vizite. Nimeni nu trebuia să afle de asta pentru că nu voiam ca micuțul să fie în centrul presei.

                      Eu încercăm să găsesc un motiv pentru a-l apara, iar el repeta la nesfârșit aceleași greșeli. Eram toxici, mult prea toxici. Și nu era doar despre noi, era despre faptul că aveam să băgăm un copil nevinovat în relația noastră.

                     Mi-am șters lacrimile și cu totul că mă distruse puțin și mai luase o parte din sufletul meu am ignorat căci nu era potrivit să las perioada aceasta minunată a vieții mele să treacă pe lângă. Am sunat-o pe Faith și i-am povestit în amănunt tot. Și apoi ușor, ușor s-a dat de gol căci indirect mi-a spus că i-a dat câteva informații despre mine după ce a zăpăcit-o cu toate întrebările. Nu era supărată căci știu că-și dorește tot ce-i mai bun pentru mine și a facut doar să mă ajute, chiar dacă conversația noastră ca un cuplu matur nu s-a terminat așa cum se aștepta.

— Vei avea cel mai încăpățânat copil din univers, Bee, spune mama și râde pentru a distinge câtuși de puțin atmosfera tensionată.

— Mie-mi spui? E de ajuns să-i poarte numele.

— Când erai mică constrângeai pe oricine să te strige prințesă BeeBee, devenisei atât de înverșunată încât ți-am cumpărat o rochiță cu atât de mult tull încât abia te vedeai. Am păstrat-o într-o cutie, în pod.

— Dacă va fi fată, va trebui să o scoți de la naftalină, spun și zâmbesc.

—  Crezi că mai merită o șansă? întreabă din senin abătându-se de la subiectul nostru.

— Nu știu, mamă. Am inima împărțit între regele propriului său imperiu în ceea ce privesc afacerile și arhitecura, omul care este rece încât te îngheață, care te electrocutează cu fulgerele pe care le aruncă din ochii săi albăștrii, spun în mod ironic, și inima mea prea slăbită.

— Îmi dau seama că este un șoc pentru el, omul care nu a avut niciodată grijă decât de el însuși, dar asta nu-i dă dreptul să se joace cu tine și sentimentele tale. Omul care îți provoacă lacrimi nu le poate șterge.

— Nu știu ce se întâmplă cu mine, mamă, dar îl urăsc și iubesc în același timp, spun simplu și mă așez mai confortabil știind că mama aer dreptate, ca-ntotdeauna.