Mereu și pentru totdeauna

C a p i t o l u l 26

                       
                       Mergeam ca un roboțel teleghidat pe stradă. Avea să plouă, dar nici prin cap nu-mi trecea să mă întorc acasă. Bătea vântul, norii aveau să-și verse lacrimile, tuna iar totul era un haos. În schimb, pe line mă liniștea toată vremea asta. Părea ca avea să-mi ia toată durerea. De când cu apariția lui Friedrich la ușa mea starea de bine le care o căpătasem cu greu se spulberă. Era destul de frig, și probabil m-aș simți mult mai confortabil dacă aș avea un hanorac peste triocul meu alb, simplu, și destul de larg. Toată lumea se ascundea de ploaie și se agita pentru a întra undeva la adăpost, iar eu în schimb m-am îndreptat către parc așezându-mă pe o bancă.

                        Vremea asta îmi amintea de Germania, mai precis de primul nostru sărut, acolo unde se împleti totul. Indecis și el, și eu m-a îmbrățișat în curtea din spate simțindu-ne minunat și ne-am trezit apoi uzi leoarcă de stropii de ploaie care cădeau fără încetare. Eram și astăzi, cu o stare complet schimbată, lovită de ploaia rece. M-am ridicat de pe bancă și m-am pus pe o alee, închizând ochii și ridicând capul spre cer lăsând ploaia să mă ude. Simțisem brusc o stare de liniște, de parcă fiecare strop de apă îmi alina ceea ce-mi provocase Friedrich. 

                          Mă încurcasem cu genul de bărbat de care am fugit toată viața mea, iar în fuga mea m-am împiedicat fix de el. Nu era nici pe aproape ce-mi imaginasem eu acum ceva timp, când eram mai mică, un bărbat liniștit, muncitor, iubitor, perfect, era, din potrivă, fix opusul. Haotic, arogant, nepăsător, imperfect. Intra și ieșea din viața cuiva după bunul plac, oarecum, puțin capabil să ofere atenție cuiva, încercase totuși și se terminase brusc și urât pentru amândoi, prea brusc aș zice. A fost mult mai ușor pentru el să se urce într-un avion, spre Tokyo departe de mine, de noi, pentru a decide împreună ce e de făcut. Și-a luat statutul în mâini, nu cel de tată, bineînțeles, fiind în stare să facă o tranzacție de pe contul său pe al meu pentru a plăti prostia pe care era s-o comit. A fost al naibii de deranjant căci se comporta de parcă eram doar una din aventurile lui, când, de fapt, amândoi știam că acest copil din pântecele mele era rodul iubirii care înflorise în noi.

                          Dar a preferat să nege asta, s-a urcat în avion și a uitat să se mai gândească și la asta lăsându-mă singură, privată de orice bob de sprijin din partea sa. Iar când îmi aranjasem viața cât de cât și-a băgat iarăși nasul stricând tot. Aveam să-mi cumpăr o căsuță modestă departe de el și de DC în care să trăiesc împreună cu copilul. Stabilisem până și cele mai mici amănunte și urma să mă mut în scurt timp. Faith avea de gând să lase DC-ul și să se mute vrând să fie alături de mine și-n primul rând de copil. Decisesem să fiu îngăduitoare cu el în așa fel încât cel mic să aibă parte și de un tată. Aveam să stabilim zile, vacanțe în care copilul poate sta la el. Nu puteam să amân la infinit o altă revedere căci știam că este imposibil vrând să avem o relație amicală de dragul copilului. Îi dădeam voie, de asemenea, să fie acolo când se va naște și să poată să-l viziteze mult mai des în primele luni de viață, ba chiar oferindu-i și un loc unde să înnopteze când va veni să-l vadă căci eram foarte decisă ca în primele luni să nu poate lua copilul la el. Din diverse motive, de la schimbarea de climă care putea să-l facă să răcească grav, până la grija pe care nu eram sigură că i-o poartă. In orice caz, mă bucura că vrea să se implice, într-un fel știind că măcar vrea să încerce.

                           Fulgerând și tunând brusc, tot corpul mi-a tremurat instant. Trebuia să găsesc și eu un loc în care să mă adăpostesc fiind în partea opusă a orașului și a casei. Am făcut pași mărunți căci tunetele și fulgerele nu mi se mai păreau deloc atât de înfricoșătoare. Poate dacă eram doar eu aș mai fi stat acolo, în ploaie punându-mi ordine în idei, dar era și foarte frig.

— Phoebe? aud și mă întorc dându-mi o palmă mintală și făcând pași mai mari spre o destinație necunoscută.

                        Și bineînțeles că nici ploaia nu mai ajuta acum, căci Friedrich Braun Heller era la doi pași de mine, având încă puțin să-mi sufle în ceafă, efectiv. Am putut să-l observ câtuși de puțin. Era îmbrăcat într-o pereche de blugi negrii, o cămașă casual albă, și peste o geacă de piele. Avea o umbrelă în mână mergând accelerat spre mașina sa, probabil. Am simțit pentru câteva momente că ploaia nu se mai prelinge pe pielea mea și cum bănuisem eram sub umbrela fostului meu iubit.

— Vino cu mine! îmi spune și mă trage ușor după el.

— Mă descurc, mulțumesc, spun și zâmbesc ușor când m-am trezit cu geaca sa pe umerii mei.

— Tremuri din toate încheieturile și ai buzele vinete. De când stai aici? întrebă.

— De ceva timp, răspund fără să-mi pese.

— Tu vii cu mine, spume tare și ferm fără să-mi dea dreptul să obiectez.

                      Îmi dăduse mie umbrela asigurându-se că nu mai mă plouă, în schimb el era leoarcă în doar câteva secunde. Am mers spre mașina sa, deschizându-mi ușa. M-am uitat la el pentru ceva timp fără să zic nimic. Cămașă albă îi se lipse de corpul său perfect sculptat. Își bagă mâna în par în timp ce-și aruncă ochii albaștri fix pe mine. Tremuram încă fiindu-mi extrem de frig.

— Ce a fost în capul tău să stai acolo, în ploaie atât de mult timp?

— Încercăm să uit.

— Ce să uiți? întreabă.

— Tot ce-ai făcut tu, Friedrich, țip la el într-un moment de slăbiciune în timp ce el gonea pe drumurile orașului.

— Du-mă acasă, îi zic și aprinde căldură.

                  Nici unul nu a scos nicio vorbă, mici un cuvânt, de parcă eram doar doi străini. Am realizat că drumul pe care îl face nu duce spre casa mea.

— Nu-i drumul spre casă, spun și tace.

                  Știam că n-am nicio șansă să rezolv ceva așa că am tăcut refuzând să mă cert iarăși cu el. S-a oprit în cele din urmă în fața unui hotel. Am coborât din mașină urmându-l.

— Acasă este în DC, Bee, spune.

— Când ți-ai mutat casa din Tokyo în DC? întreb și mă așez pe pat.

                    Mi-a întins un prosop și-un tricou de-al lui. Am refuzat să iau tricoul, dar tremurând tot mai mult m-am schimbat rapid revenind în dormitor și învelindu-mă cu o pătura. S-a schimbat și el de hainele ude rămânând într-o pereche de pantaloni de trening și la bustul gol.

— Dacă tot am venit aici ar trebui să vorbim despre copil, zic.

— Îmi pare rău, Phoebe, îmi pare rău că m-am urcat în blestematul ăla de avion și am plecat.

— Prea târziu, Friedrich!

                     S-a apropiat de mine și de buzele mele.

— Ieși la cină cu mine!

— Știi prea bine că nu voi face asta!

— Doar o seară, o cină.

— Dacă accept promiți să nu mai intri cu bocancii în viața mea?

— Promit, spune.

— Voi lua cina cu tine, vom discuta despre copil și ceea ce va fi în continuare se va rezuma doar la el.