Mereu și pentru totdeauna

C a p i t o l u l 33

   Câțiva ani mai târziu

                 Micuța Katrina stătea în brațele tatălui său plângând cu lacrimi mari. Nu știam ce să fac, să mă alătur discuției lor sau doar să stau să-i sorb pe amândoi din priviri.

- Cum adică o să pleci, tati? întreabă blonda pe taică-său.

                    Avea doar trei ani și o inteligență absolut sclipitoare. Era îmbrăcată într-o rochiță roz, iar părul ei absolut blond, cumva de culoarea aurului stătea pe spate fiind atât de cârlionțat încât părea mai de grabă ca niște spirale infinite. Ochii albăstrui spre gri îl fixau pe blondul care părea vrăjit de farmecele fiicei noastre.

- Doar câteva zile, Kath! Doar câteva zile.

- Unde? întreabă curioasă micuța.

- In Germania, îi răspunde taică-său.

- Atunci voi veni cu tine. Vreau să o văd pe Großmutter.

                      Friedrich cedă la un moment dat fiind nevoit să o ia pe micuța cu el, în Germania. Și stiam că nu-i place ideea sub nicio formă căci de când s-a născut și până acum, Friedrich a încercat să o protejeze cât mai bine de ochii curioșilor și a presei. Știam cât de mult s-a scris în toate tabloidele despre mărețul director al firmei Braun&Heller, mai ales despre relația noastră.

                        Cât despre noi, ei bine, noi ne iubeam cu adevărat. Când mă trezisem din comă îmi dădusem seama că nu merită să ne lăsăm conduși de orgolii și mai ales acum că avem un copil.

- Ce ați spune să mergem toți? întreabă Friedrich. Voi fi plecat doar o singură zi în rest sunt doar al vostru. O vom lăsa pe Katrina la Mutter și după voi fi doar al tău, în întregime, îmi șoptește la ureche, iar eu zâmbesc tâmp.

                            Și uită-ne câteva zile mai târziu în Germania, în casa în care Friedrich crescuse. Draga mea Kat se juca împreună verișorii ei sub privirile pline de iubire a bunicii lor. Iar eu mă dusesem în camera lui Friedrich, punându-mă pe pat. Nu mai intrasem aici de când am venit împreună pentru petrecerea caritabila, de inaugurare, a spitalului ale căror planuri fusese făcute în întregime de noi. Îmi trecu brusc prin cap toată seara aceea, eu îmbrăcată în rochia mea roșie, palme sale reci care-mi deschideau fermoarul și-mi dădeau mii și mii de fiori. Locul ăsta rămăsese neschimbat și mă uitam la noi, acum, cât de schimbați eram. I-am simțit prezența când a venit prin spatele meu sărutându-mă pe gât.

- Vrei să recreem scena de acum cativa ani? mă întreabă. Cum era? Mi-am cam ieșit din mână, spune în timp ce-iși poziționase capul în scobitura gâtului meu.

- Cred că nu, spun și-l sărut pe buze.

                               Blonda năvăli pur și simplu în încăpere făcându-ne să ne oprim brusc din sărut.

- Tati? strigă soțul meu și se lasă pe vine pentru a o asculta. Ce faci?

- Tati era foarte aproape să-ți facă rost de un frațior, spune iar eu mă uit absolut urât la el.

- Cum? întreabă micuța.

- Incredibil, Friedrich, ești atât de imatur. Scumpo, ce-ai zice să mergem împreună la locul de joacă din spatele casei? o întreb.

- Phoebee? mă strigă după ce ies din cameră. Vezi să nu te prindă ploaia, spune făcând cumva aluzie la amintirile pe care le aveam în acel loc.

- La fel de imatur ca un copil de trei ani, strig și eu la el.

- Mami, ce vrei să spui cu asta?

                              Și mai mă întrebam cui seamănă Katrina. Știam răspunsul căci nu-ți trebuia cunoștință de cauza ca să știi că poartă numele de Braun-Heller. Era întocmai copia fidelă a tatălui său. Prenumele prințesei noastre avea cumva mai multe înțelesuri. O asciciasem la momentul respectiv cu uraganul Katrina care venise în New Orleans pe neașteptat, când nimeni nu se gândea. Eu eram New Orleans, speriată de ceea ce avea să se petreacă în continuare, cu o frică permanentă că toți oamenii, populația, în acest caz Friedrich, vor fi prea terefiați și vor părăsi definitiv orașul. Însă, ne-am dat seama că totul  putea să se întoarcă pe făgaș normal și că populația și orașul vor putea deveni mai frumoase decât erau deja, că vor putea înflori și mai mult, mai mult ca prima dată. Așa fusese și fiica noastră, apăruse brusc, ne speriase și ne făcuse să ne dăm seama că datorită ei ne-am transformat în cea mai bună versiune a noastră. Apoi ironia făcuse ca cea care o salvase să poarte același nume, iar salvatoarea noastră merita din plin ca blonda să-i poarte numele. Aș spune că era un gest de recunoștință, ceva prin care să-i mulțumim mereu că suntem aici.

                             Și imaginea de ansamblu era minunată, stăteam cu Friedrich pe o pătură în timp ce Katrina alerga un fluture, fiind pregătită să-l prindă.

Eram în sfârșit fericită.