Mereu și pentru totdeauna

C a p i t o l u l 32

— Timpul tău n-a venit, micuța mea Bee! îmi spune silueta înaltă care se apropia de mine din ce în ce mai mult.

                   Și silueta îmi era deja cunoscută, derluândumi-se, acum, în cap ultimele mele amintiri cu unul dintre cei mai iubiți oameni din viața mea, om pe care nu apucasem să-l cunosc așa cum s-ar fi cuvenit de fel pentru că plecase din viața mea pe cât de repede și apăru, ca un vis. Om care-mi promisese că mă va proteja întotdeauna și că-mi va ține scaunul când eu nu voi mai putea merge, când eu voi cădea rupându-mi fiecare os al picioarelor. Și făcusem de prea multe ori asta, însă el era de mult plecat când eu dădeam greș puțin câte puțin.  Și poate nu-mi aminteam prea multe despre el, iar cele două-trei amintiri pe care le aveam erau destul de șterse, însă de câte ori mama îmi spunea câte o povestioară despre cât de minunat este acest prinț al primilor mei ani de viață, un sentiment de siguranță punea  stăpânire pe mine. Ceva de nedescris, părea că în acele momente eram protejată complet.

— Dar mă doare prea rău, tată, mă seacă. Și-n plus...îmi este atât de dor de tine.

— Oh, raza mea, ai o fetiță pentru care merită să lupți în cele mai grele mai grele momente. Dacă l-ai vedea pe Friedrich cât suferă, Bee.

— Mi-aș fi dorit atât de mult să rămân aici alături de tine pentru restul existenței mele...

                       Bărbatul înalt din fața mea se apropie de mine strângându-mă în brațe, iar atunci un sentiment de deja-vu îmi străbătu tot corpul neîncetat. Cum ar fi arătat viața mea dacă el era acolo să-mi călăuzească pașii. În mod cert nu m-ar fi lăsat să mă arunc în brațele unui prototip de bărbat de care, în general, fugeam mănâncând pământul. Și cu toate astea, nu-mi părea rău pentru că Friedrich era motivul pentru care viața mea se colorase. Îmi trecu prin minte toate momentele dinaintea operației din bucătărie și furia văzută în privirea sa când mi-a sfâșiat hainele pentru a o lăsa pe Katrina să-și facă treaba. Oare curcubeul din viața mea nu era el, de fapt, o noapte fără lună, fară stele?

                       Erau prea multe întrebări și trăiri pentru starea mea din acel moment, eram obosită. Aș fi vrut doar să închid ochii și să dorm. Să las orice altceva să zboare departe de mine.       

— Uite, scumpo, nici nu-ți poți închipui cât de dor îmi este de tine și cât aș vrea să fiu alături de voi. Dar să știi că te-am urmărit în toate momentele, am văzut transformarea unui ghemotoc într-o femeie frumoasă și a naibii de deșteaptă. Povestea ta este mult mai amplă, povestea ta este despre măreție și fericire și ăsta-i de abia începutul. Fii o luptătoare și întoarce-te la oamenii care te așteptă, spune.

                 Și brusc în fața ochilor îmi văd iubitul care mă ține strâns de mână, absent, cu ochii împăienjeniți, injectați. Apoi pe fiica noastră, oh, cât de frumoasă era. Și mama, scumpa mea mamă care nu avea nimic în comun cu ființa pe care o cunoșteam, extrem de slăbită, cu cearcăne enorme, un glas stins pe care-l folosea doar să mă roage să-mi revin și lacrimi mari care-i se roteau pe față. Iar apoi veni o asistentă care zâmbi doar când ajunse în dreptul pătuțului fiicei mele. În rest, domnea durerea. Apoi o echipă de asistente în frunte cu un medic întră val vârtej în salon în timp ce inima mea de abia se mai auzea. Iar eu, ei bine, ploapele mele deveniră din ce în ce mai grele.

— Te iubesc, tată! spun suspinând, ieșind din transă și toată imaginea de mai devreme cu eroul copilăriei mele se spulberă.

                       Cu gramul de putere de care mai dispuneam reușisem să trec și peste a-nu-știu-câta stare de oboseală. Eram acolo, îi vedeam și totuși ei nu schițau nimic. M-am dus în dreptul lui Friedrich, trăgând de el cu putere. Părea că vede prin mine, de fapt, dincolo de mine. De parcă eu nici nu eram acolo.

— Sunt aici, Friedrich, sunt fix aici, lângă tine, de ce mai ești trist?  Friedrich! strig. Friedrich! strig și mai tare când acesta tresări brusc. Friedrich!

— M-a strâns de mână, jur! îl aud pe Friedrich spunând.
 
                          Vocea lui era ca un strop de apă pentru un om însetat. Dar nu mai avea acea vitalitate care-mi făcea inima să tresară. În schimb, puteam simți parfumul său, parfum care mă făcea să mă simt acasă. Însă nu și acum.

— Da, pentru că sunt aici. Mamă? Mamă!? Haide, mamă!! Mamă! țip și mai tare la ea. Măcar tu, mamă, privește, sunt lângă tine și am nevoie de o îmbrățișare.

De ce nu mă aude nimeni? Sunt chiar aici.

               Eram pierdută, eram absentă, eram moartă. Și nici nu apucasem să-mi țin fiica în brațe, să-i spun cât de mult o iubesc. Eram o stafie, ceva ce nu există. Simțeam ceva mai groaznic decât bisturiul rece care trecură de pielea mea cu atât de multă ușurință. Am țipat din toți plămânii aruncând cu un scaun în geam ca mai apoi să simt lacrimi ce-mi udau obrajii. Aveam nevoie de Friedrich, aveam nevoie de mama, iar copila avea nevoie de mine.

— Am simțit și eu, intervine mama, dar eu deja nu mai puteam asculta.

                            Vocea ei era cea mai schimbată, era ceva ce nu-mi mai dădea sentimentul de stabilitate și iubire, nici blândă, era... în niciun fel. Iar asta duru...

— Nu vreau să mor! țip din nou cu atât de multă forță încât, brusc, totul deveni negru și crezurăm un singur lucru.

crezurăm că veni sfârșitul...