Phoebe e mai pragătită ca niciodată să trăiască visul american din plin și tocmai pentru asta aplică pentru un job ca "mâna dreaptă" a șefului firmei de arhitectură Braun&Haller Inc. Ajunge să cunoască slăbiciuni, să-i între pe sub piele celui mai c...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Adio...
Eram în avion cu el fiind așternută o liniște care, aproape, durea. Două săptămâni de vis în care mi-am dat seama că sunt îndrăgostită până peste cap de el, două săptămâni care se spulberau cu fiecare secundă în care ne apropiam de America.
— La ce te gândești? mă întreabă punându-și capul pe picioarele mele, iar eu jucându-mă în parul lui blond.
— La nimic, îi spun și-l sărut ușor.
— Nu te cred, îmi zice și se uită urât.
— La noi, răspund sincer.
Zâmbește, și zâmbește tot mai larg. Oh, chiar se juca într-un mod urât cu mintea mea.
— La noi în viitor sau la noi acum?
— La noi în America, răspund.
Și-a ridicat capul de pe picioarele mele, m-a privit și a zâmbit iarăși într-un mod absolut drăguț. Devenisem ceva nemaipomenit. Îmi era frică să-l pier după ce mă făcuse să simt atât de multe.
— Crezi că-mi ești dragă doar în Gramania? DC-ul nu schimbă nimic, Bee.
— Să fie așa?
— Țin la tine indiferent de continent, mica mea paranoică.
Și-a lipit buzele de ale mele întizându-mi tot rujul. M-am retras încet, încet luând un șervețel și scăpând de pigmentul rujului care stătea acum pe pielea mea. Totul suna prea bine și era prea frumos pentru a rămâne așa, iar dacă pentru el săptămânile astea fusese doar un vis, o iluzie pentru mine erau adevărate lumânări care-mi luminau drumul print-un tunel al naibii de întunecat. Puteam simți că ceva nu va fi în regulă, că ne-a scăpat ceva încât să ne distrugă ceva mai încolo, dar nu-mi dădeam seama ce. Am alungat toate aceste gânduri și am rămas acolo doar eu cu el, fără alte întrebări. Trăiam momentul cum puteam eu mai bine profitând de ultimele clipe.
— Voi înnebuni când voi vedea firma! spune.
— De ce?
— Am lipsit două săptămâni, două săptămâni în care toată lumea s-a bucurat de plecarea mea, în care toată lumea venea acolo doar să treacă timpul. Este o dezordine totală.
— Pe cine ai lăsat responsabil? întreb neștiind mare lucru despre asta.
— Achim și i-am dat-o pe cap pe Jennifer. Mă îndoiesc că l-a ajutat câtuși de puțin fiind mai mult o pacoste.
— Ce comedie trebuie să fie, îi spun și îmi imaginez cum fosta lui secretară încearcă să-și câștige un job ca asistentă a lui Achim Graham.
Achim era unul dintre arhitecții în care avea încredere deplină, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. Un bărbat înalt, dar nu mai înalt ca Friedrich, cu părul brunet și ochii verzi, care adora picioarele asistentei sale din oficiu, în general, rochiile scurte cu decolteu adânc, adepta aventurilor de noapte.
— Va fi ciudat să știu că nu mă vei mai lua în brațe seara, spun încet surâzând.
Acum era între noi însă când era vorba de muncă se purta cu mine ca cu un alt angajat și apreciam asta. Îi respectam cerințele chiar și cele mai idioate ca fiind mâna sa dreaptă, arhitectul aflat în subordinea sa, asistenta lui. Ceea ce avea să-mi fie greu era să nu-l mai strig Friedrich și să ajungem iar la un apelativ pe care niciunul nu voia în mod neapărat să-l folosească.
— Nu-ți face griji pentru asta caci se poate rezolva repede, mă asigură și afișează un zâmbet larg.
Am stat tot zborul râzând, sărutându-ne și dormind. Aterizasem în final și eram amorțită din cap până în picioare. Eram acum în traficul din Washington, care aparent era liber, ducându-ne spre casa mea. A insistat să mă conducă până în fața ușii ajutându-mă cu bagajele. Le-a lăsat în fața ușii și l-am privit în ochi ridicându-mă puțin pe vârfuri și sărutându-l.
— Îți mulțumesc pentru cele mai minunate două săptămâni din viață mea și pentru că m-ai făcut să simt atât de mult.
Mi-a răspuns printr-un sărut, apoi l-am mai privit puțin și am întrat în casă cu toate bagajele mele. Cum mă așteptam, Faith era la televizor sărind ca arsă în momentul în care m-a văzut, îmbrățișând-mă strâns.
— Am atât de multe să-ți Povestesc! îi spun și mă arunc pe canalea lângă ea povestindu-i în prim plan deosre evenimentul pentru care fusesem acolo de fapt și de drept.
Am părăsit-o câteva secunde și mi-am făcut un duș rapid. Mi-am luat locul de mai devreme și s-a uitat spre mine așteptând să-mi dau drumul la gură.
— Am participat la un eveniment specific german, spun și scot telefonul arătându-i câteva poze cu mine.
— Arăți exact ca ei, îmi zice văzând apoi o poză cu toți cei ce erau acolo.
I-am dat telefonul răsfoind multe poze când văd că s-a oprit asupra uneia pe semne că era una dintre pozele mele cu Friedrich. Nu aveam de gând să spun nimănui despre asta. Îmi arunc și eu privirea spre telefon văzând poza cu mine, îmbrăcată specific german și pe Friderich care mă ținea strâns în brațe.
— Este cam îndrăzneț pentru un șef, spune și atinge ecranul telefonului accesând altă fotografie.
Fir-ar, eram cu el, la castelul Hohlenzollern sărutându-ne. S-a uitat ciudat la mine, apoi avea de gând să privească iar fotografia, dar n-a ai apucat înfășcând telefonul din mână sa.
— Clar este prea îndrăzneț pentru a fi șeful tău.
— Asta pentru că nu a fost doar șeful meu, spun și-mi dau ochii peste cap. Am petrecut mult timp cu el, doar noi doi.
— Și acum?
— Acum nu știu nimic, nu știu dacă asta a însemnat ceva, răspund sincer..
S-a uitat în continuare la poze văzând-o pe cea cu familia sa, apoi pe cea cu noi doi la eveniment și apoi de la petrecere și tot așa.
— S-a vorbit mult despre proiectul vostru aici, Bee. Toată lumea este entuziasmată de spital. Mă bucur că ați reușit.
— Mulțumesc, spun și o îmbrățișez.
— Am simțit că o să fiți împreună încă de când ați celebrat proiectul, spune schimbând rapid subiectul.
