Mereu și pentru totdeauna

C a p i t o l u l 31

                      N-avem somn, sub nicio formă. Vremea de afară era pur și simplu cumplită; toate drumurile erau închise și ningea fără oprire. Sătulă să mai mă uit pe geam, am adunat câteva perne din casă încercând să mă așez în așa fel încât să pot dormi câtuși de puțin.

— Phoebe, ce naibii faci cu toate pernele astea? De ce nu dormi? întreabă Friedrich și râde din pragul ușii.

— Nici nu vreau să aud comentarii, Friedrich! i-o tai scurt. Pentru că nu pot să dorm, dar tu?întreb retoric știind cât de mult a avut de lucru.

                 Eram înconjurată de perne, o grămada de perne, în așa fel încât să-mi găsesc o poziție cât de cât potrivită și să pot dormi. Sarcina era deja aproape de termen, iar dormitul devenise un adevărat chin ca și alte activități de altfel.

— Crezi că am și eu puțin loc în pat? mă întreabă Friedrich.

— Mă îndoiesc.

                     Găsește totuși puțin loc, se așează cuminte încercând să-și abțină râsul.

— Ai terminat tot ce aveam de făcut?

— Nu, încă. Sper ca mâine să fie gata, îmi spune și mă sărută pe frunte.

                 A stins lumina și s-a așezat dun nou pe marginea lui de pat fără să mai comenteze ceva despre pernele care ne înconjurau de-a binelea. Cu toate pernele era aproape imposibil să adorm. Le-am aruncat pe podea rămânând doar cu una.

— Fir-ar! spun tare și o durere înțepătoare se simte destul de accentuat în partea inferioară a burții mele.

                        Apoi, brusc, am simțit că și cum aș fi avut trei ani și nu-mi puteam controla nevoile fiziologice. Toate beculețele din mintea mea s-au aprins intrând puțin în panică.

— Friedrich, spun tare și răspicat, apa...

                         Se ridică leneș de pe pernă și se duce spre bucătărie uitându-mă atent la el. Ce naibii făcea? Am aruncat cu perna pe care o țineam în brațe spre el și s-a întors căscând.

— Nu, Friedrich, mi s-a rupt apa. Cred că tocmai am intrat în travaliu.

— Și ce facem acum? întreabă speriat.

— Așteptăm puțin, după care vom merge la spital, spun și încerc să stau liniștită.

                           M-am ridicat din pat, ducându-mă direct spre șifonier și trăgând câteva haine la înnimereală. Totul părea normal până acum drept pentru asta puteam urma planul de naștere pe care-l stabilisem deja. Voi sta liniștită până când contradicțiile vor fi din ce în ce mai dese apoi mă voi duce la spital. Dar mă lovi realitatea. Cum voi ajunge la spital pe vremea asta? Friedrich încercă să mă calmeze însă fără rezultat.

               Trecuseră câteva ore. Stăteam acum pe o minge de yoga, având contracții ceva mai puternice. Friedrich se tot plimba neputincios pe lângă mine, în jurul meu fiind o vecină cu care mă împretenisem mult în ultimul timp, mamă a doi copii și, coincidență, asistentă la o maternitate din oraș. Se hotărâse să sune la ambulanță în speranța că vom ajunge cumva la spital.

— Vom lua mașina, Bee! Nici nu mă interesează.

— Ești nebun? Drumurile sunt închise, de abia dacă vezi doi metri în fața! îl certă vecina noastră, Katrina.

                        Trecuseră alte câteva ore de chinuri cumplite în care-mi făcem griji în zadar sau poate nu. Soarele era de ceva timp pe cer, iar vremea era și mai rea decât ca acum câteva ore. Mă plimbam dintr-o parte în altă ca la fiecare contracție să-l apuc pe Friedrich de mână sau să mă sprijin de ceva țipând scurt sau strângând cu putere. Ambulanța nu ajunsese nici acum și din câte am auzit puțin probabil să ajung la spital. Promisese în schimb că vor aduce spitalul la mine cumva iar de atunci tot am așteptat, iar ei au întârziat să mai ajungă. Era de înțeles, timpul de afară era cumplit.

                          Singura mea speranța era Katrina care mă ajutase enorm cu totul. Știam că se apropia cu pași repezi momentul când va veni copilul, iar eh nu aveam lângă mine niciun doctor. Nicio mașină nu ieșise din garaj, iar medicii ajungeau extrem de greu la pacienți. Vântul bătea cu o putere de nedescris viscolind zăpada care nu încetase nici acum să cadă din cer, toate astea cu o temperatură critică. Stratul gros de gheață care se formă pe asfalt împiedica orice mașină sau om să facă vreun pas. Cum ar fi spus mama, era un frig de înghețau pietrele. Katrina verficase din nou dilatația, iar după contracțiile extrem de dese și dureroase știam că era timpul. Dar ceva îmi dăduse și mai rău lumea peste cap.

— Copilul iese cu picioarele înainte, spune Katrina. Fir-ar, tinere!

— Asta înseamnă cezariană? întreb speriată simțind lacrimi pe obraji.

— Din păcate, da și-a cel mai scurt timp! Friedrich o să am nevoie de tine și de toată concentrarea ta.

                             Și fără să mai spună altceva, iese val vârtej pe ușă ducându-se spre casa sa pentru a aduce ce avea nevoie. Iar eu plângeam din ce în ce mai tare și tatăl copilului stătea stingher fără a spune vreun cuvânt, orice. La ce vreme era afară, cei câțiva metri pe care îi larcurse Katrina păreau critici.

— Orice ar fi vei alege copilul, Friedrich, bine? spun și îl  țin de mână.

— Tu te auzi? Vrei să stau aici și să privesc cum te autodistrugi alegând asta? Știam de la bun început că nu-i o idee bună, încă de când m-am urcat în nenorocitul ăla de avion, Phoebee, spune și își trage mâna din a mea.

                            Ajunsese între timp și Katrina cu o trusă în mână ducându-se direct spre bucătărie, arătând spre masa din marmură. L-am auzit între timp pe Friedrich cum sunase din nou după ajutor și puse telefonul pe spiker. Katrina se prezentă, apoi vocea salvatorilor se auzi cu indicații.

— Friedrich, dă jos totul de pe masă! țipă la el. Sunt sub cronometru, n-avem timp de pierdut.

                                  Face întocmai ce-i zice apoi mă ridică în brațe și mă așeză pe masa rece rupând cu toată furia bluza lungă care mă acoperea.

— Scoate toată gheața din congelator și adu-o aici! Repede!

                                    Katrina își deschise trusa și își turna pe mâini ceva dezinfectant făcând la fel și oe burta mea. Aplicând apoi o cremă anestezică. Toată gheața pe care o scosese Friedrich o puse acum în jurul locului unde trebuia să facă incizia. Nu mai știam de mine, stăteam acolo, absentă fără să mai simt altceva decât durere fizică și psihică.

— Friedrich, termină cu prostiile o dată pentru totdeauna și ține-o de mână! țipă Katrina la el și execută.

                                Apoi am simțit bisturiul pe burta mea. Simțeam cum se scurge toată puterea din mine prin fiecare picătură de sânge. Am țipat din toți plămânii pentru că de abia atunci cunoscusem durere. Am încercat să nu mă mișc prea mult, dar era aproape imposibil. Simțeam cum mă despic, cum mă înmuiam, cum lama rece îmi străpungea până și ultima celulă, iar tot ce puteam face era să țip, din nou și din nou, mai tare și mai tare până când auzisem o exclamație din partea Katrinei.

— S-a născut! aud șters.

— Și de ce nu plânge? întreb șoptit cu ultimul strop de viață.

                             Ușa se deschise cu putere. Ultimul lucru pe care-l auzisem. Apoi fiecare simț părea să cedeze încetul cu încetul, nu mai aveam putere să mai țip. O lumină albă părea să mă absoarbă trecându-mi prin fața ochilor toată viața. Toate momentele în care plângeam după tata, când am pășit sfioasă în firma iubirii vieții mele, picioarele mele încrucișate de talia sa, apoi stresul care a urmat când am aflat că sunt însărcinată. Apoi totul se termină, se făcu liniște, durerea se duse.

Eram, în sfârșit liniștită...O liniște apăsătoare încât durea la fel de rău ca și bisturiul care trecea prin toate țesuturile mele.