Mereu și pentru totdeauna

C a p i t o l u l 27

  
Mai fierbinte ca focul, mai rece decât gheață.

                        Am îmbrăcat o rochie roșie, mulată cu niște bretele subțiri și m-am privit în oglindă. Avea un decolteu generos, dar venea atât de bine pe mine. Știam că Friedrich iubea roșul și îmi spusese de multe ori că mi se potrivea mănușă. Știam de asemenea că genul acesta de rochii îi plăceau doar când eram noi doi. Și cu toate astea, m-am îmbrăcat cu gândul la cât îi plăcea fostului meu iubit aceasta culoare. Burtica mi se vedea din ce în ce mai mult. Am încălțat apoi o pereche de pantofi negri, stileto și am pășit spre ieșire, unde Friedrich mă aștepta cu un buchet enorm de trandafiri.

                      Cu altă ocazie aș fi toată un zâmbet, simțindu-mă enorm de bine, am fi fost doar noi profitând de timp înainte ca atenția noastră să se focuseze pe copil. Dar stricase și asta, bineînțeles. 

                        Am acceptat buchetul său de trandafiri și i-am dat mamei pentru a îi pune într-o glastră. M-am trezit cu sacoul său pe umerii mei în doar câteva secunde.

— De ce te-ai îmbrăcat așa, Phoebe? întreabă. Este prea frig și nu doar asta.

— Îți mulțumesc pentru grijă, totuși! vărs cuvintele.

— Cum te simți? spune și își pune mâna pe abdomenul meu umflat.

                  M-am tras ușor în așa fel încât să nu mă poată atinge, pentru că atingerile sale mă aruncau în brațele lui.

— Mă simt destul de bine, îi spun.

                            Arăta extrem de bine ca întotdeauna. Și-n mintea mea se învârtea o singură întrebare, oare puteam face față? Și nu mă refereama copil, mă refeream la prezența sa căci mă încălzea cu un foc aprope mortal și apoi mă răcea peste limitele supraviețuirii. Mă juca pe degete chiar și când nu eram a lui. Simplu fapt că-i purtam copilul mă lega de el.

                      Ajunsesem în fața unui restaurant mare când mi-a deschis portiera și am mers spre sală. Am fost conduși la o masă și am comandat ceva de mâncare. Nici acum, însărcinată nu aveam un apetit prea mare, doar o afinitate uriașă la tot ceea ce însemna rodii. De până să aflu că îi port copilul, am făcut din rodii felul principal de mâncare din viața mea, eu care le detestam cu desăvârșire înainte. Am comandat un suc de rodii care părea să-mi fie de ajuns, spunându-i chelnărului că mănânc orice mănâncă Friedrich.

— Tu urăști rodiile! îmi spune.

— Ei bine, copilul tău le adoră , spun și eu simplu aruncând un zâmbet.

                     Muzica cântă în surdină și începuse melodia pe care dansasem acum ceva timp în urmă, la licitație. Am zâmbit la auzul melodiei prin față trecându-mi toate amintirile din acea seară.

— Îți amintești? întreabă.

Cum aș putea uita?

—Sigur! răspund.

— A fost una dintre serile în care am simțit ceva nemaipomenit. Când simțeam că suntem doar noi pe ringul de dans, iar tu păreai ca ruptă din poveste.

— Într-adevăr, am fost ruptă ceva timp mai târziu dintr-o poveste dramatică.

— Și-mi pare rău pentru asta! spune ferm.

— De-ar fi de ajuns, Friedrich! Unde pribegeai când țineam rochia dată în dar de tine la piept sperând că amintirile vor ocupa golul le care-l lăsasei când m-ai părăsit. Apoi când stăteam cu ochii pe telefon în speranța că vei da măcar un semn de viață, atunci de ce nu-ți părea rău?

                    A tăcut, la fel și eu. Am băut din sucul meu și am mâncat puțin fără ca nimeni să nu mai spună nimic. A plătit nota în scurt timp și am mers împreună spre mașină văzând că mergem în partea opusă de casa mea. Punea ceva la cale, probabil de aceea terminase așa de repede cu cina.

— Unde mergem? întreb fără niciun interes.

— Acasă, îmi spune simplu fără nicio altă explicație mai detaliată din partea sa.

— Ce vrei să faci cu mine, Friedrich? Pentru că pare că vrei să mă duci departe de sub orice formă de luciditate. Mă înnebunești de-a binelea, spun tare și răspicat.

— Ți-am spus mai demult că faptele sunt mai presus de cuvinte.

— Și totuși, de ce faci asta?

                         N-am obiectat, am început să plâng căci mă ducea spre sanatoriu încet, dar sigur. Ce voia de la mine? Aș fi vrut să fiu din nou lângă mama, plângând în voie, dar știm că lui Friedrich nu-i păsa de asta și nu mă va duce niciodată în oraș.

— Nu plânge, Bee! spune încet. Îmi pare rău, dar dă-mi voie să mă revanșez.

— Nu vreau să te revanșezi, nu vreau nimic ce ține de tine pentru că nu gândesc rațional în jurul tău, strig tare la el.

— Tocmai asta este, nici eu, strigă și el spre mine.

— Suntem toxici, Friedrich, îi spun privind spre el.

— Suntem toxici unul cu celălalt și formăm explozii unul fără celălalt, zice și el călcând pedala de accelerație.

— N-aș vrea ca micuțul să ia parte la nimic din toate acestea, Friedrich! zic ceva mai domol ținând mâna pe abdomen de parcă aș vrea să-l protejez de asta, în așa fel încât să nu audă.

                  Și cum puteam să-i dau dreptate când aveam să includem un copil în toxicitatea noastră. Cum îl poți include în asta? Ce va crede când tatăl său va pleca la primii nervi sau când mama sa va plânge la primele vorbe? Când vor striga unul la celălalt terminându-se cu lacrimi și uși trântite. Condamnam pe cineva să ia parte la stilul nostru haotic de a ne purta unul în compania celuilalt, acel cineva fiind chiar micul om căruia îi dădusem involuntar același trăsături. Cum puteam să-l feresc să-și descopere aceste laturi când noi le exploatam pe ale nostre cât de des aveam ocazia. Și ce-i puteam explica când mami și tati nu-și vorbeau iar când o făceau țipau unul la celălalt cu replici despre cât de nepotrivită este relația lor?
   
                    Și nu puteam fi egoistă acum, căci înaintea nevoii noastre nocive de a fi în preajma celuilalt, cineva avea de suferit, cel mai probabil, toți trei.

                       Dar cu toate motivele mă temeam că aș putea ceda buzelor sale chiar în momentul acesta.