Phoebe e mai pragătită ca niciodată să trăiască visul american din plin și tocmai pentru asta aplică pentru un job ca "mâna dreaptă" a șefului firmei de arhitectură Braun&Haller Inc. Ajunge să cunoască slăbiciuni, să-i între pe sub piele celui mai c...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu te mai întoarce, te rog.
Nici grețuri nu mai aveam, totul se evaporase, în schimb se puse asupra mea un sentiment de frică. Trecuse deja două săptămâni și Friedrich avea să plece în Tokyo astăzi și trebuie să-i spun despre secretul meu și a lui Faith, la insistențele ei, bineînțeles. Și cu toate astea mi-am luat paltonul fiind o zi friguroasă de toamnă și am apăsat accelerația, drumul ducându-mă spre locul de unde se hrănea frica mea, Friedrich Braun Heller. Omul care-mi alimnenta, acum ceva timp în urmă, iubirea, nicidecum frica de ceea ce ne pândea pe amândoi, de impresia lui față de situația de față.
Când am ieșit din mașină și am făcut contact cu aerul rece mi-am strâns instinctiv paltonul pe lângă corp și cu mai multă încredere decât credeam am pornit spre ultimul etaj, ultimul birou, locul unde relația noastră avea să fie pecetluita. Nu eram sigură de ceea ce vreau să fac mai departe, dar speram că vom discuta și vom afla împreună. Nu eram pregătită, nu era dornică să fac asta, nu acum, dar puteam încerca căci cel pe care-l purtam acum era snage și sângele meu. Trebuia să reușesc cumva chiar dacă în momentul de față nu-mi doream, eram prea tânără și nici pe aproape pregătită să împlinesc destinul anevoios, fericit, înspăimântător al unei mame. Nu știam cât de pregătită mă simțeam să pun nevoile cuiva înainte de toate, să ofer dragoste cu nemiluita și să am grijă de-un pui de om, o mică copie a noastră, mai ales dacă știam că figura paternă nu este nici măcar dispusă să încerce, dar barem să se și implice ca tată. Toată viața avea să-i fie marcată de faptul că tatăl său nu se comporta așa cum rebuie încercând să facă din ce în ce mai mult pentru a îi intra, cumva, în grații.
Am salutat-o în treacăt pe Amanda și am chemat liftul privind reflecția mea în oglinzile liftului după ce am intrat. Am apăsat pe butonul care avea să mă ducă spre ultimul etaj și am aruncat altă privit în oglindă. Aveam părul blond lăsat pe spate și câteva cearcăne. Renunțasem la pantofii mei cu toc având acum o pereche de pantofi casual, având o ținută mai lejeră ca de obicei. Ușile s-au deschis și atunci am văzut o alta în fundul holului. Am întrat cu încredere când am zărit câteva bagaje într-un colț, pe Friedrich și Achim care discutau ceva la un proiect și Jennifer care era, ca de obicei, puțin indecentă. Rolul ei acolo îmi era neclar, foarte neclar. I-am salutat și am așteptat câteva secunde în speranța că vor ieși cumva.
— Friedrich?! Putem vorbi puțin, doar noi? întreb știind deja ca Friedrich și Jennifer știau de relația noastră.
— Avem treabă și un avion într-o jumătate de oră, răspunde Achim și își bagă iar capul în hârtiile acelea.
N-am mai rezistat având deja multă presiune pe umerii meu. Am răbufnit cumva și câteva secunde aveam nervii întinși spre maxim.
— Afară, amândoi! țip la Jennifer și Achim. Două secunde, la naiba! exclam și deschid larg ușa.
Au făcut întocmai ceea ce le-am zis, Achim luându-și bagajul și promițând că îl așteptă în mașină. Jennifer se evaporase și ea, iar eu rămăsese acolo cu fața mirată a iubitului meu. S-a uitat ciudat la mine văzând că nu zic nimic, dar am cautat prin geantă găsind în cele din urmă ce voiam. Am luaf testul de sarcină și l-am aruncat le birou punându-mă pe scaunul din fața biroului. Mi-am capul în mâini simțind că acum rabufnesc definitiv iar lacrimile mi se prelingeau ușor pe obraji.
— Sunt însărcinată, Friedrich! spun încet.
— Ești sigură? întreabă.
— Da, răspund calm și se pune și el pe scaunul de la birou.
Au urmat câteva momente de tăcere completă niciunul neștiind ce să ziceam sau cum să reacționăm. Am văzut cum se ridică de pe scaun fiind agitat îndreptându-se spre cele două valize care mai rămăseseră acolo, ale sale. Atmosfera era atât de tensionată încât puteam să o tai cu un cuțit cu un tăiș mai mult decât uzat, aporpe stricat. Totul se accenutoase și nu mai dispuneam de încrederea de mai devreme.
— Te rog, spune ceva, orice! îi zic și mă ridic și eu de pe scaun.
— Ce vrei să spun, Phoebe? întreabă restit. N-am nevoie de asta, nu vreau să fac asta și cu atât mai puțin nu-mi doresc, zice aspru și simt cum mă năpădesc tot mai mult lacrimile. Pentru mine asta nu s-a întâmplat, scăpa cumva de complicații! Acum, dacă nu te superi, trebuie să prind un avion către Tokyo.
A plecat din încăperea biroului său și m-a lăsat acolo plină de lacrimi simțind cum vorbele sale ricoșează —ca piatra într-un geam— în sufletul meu. M-a lăsat rece, când aveam nevoie de susținere, când aveam nevoie să decidem împreună. El a ales, iar eu nu mă voi încăpățâna să stric viitorul copilului crescându-l singură și rămânând toată viața cu ideea că este un eșec pentru tatăl său. Era atât de dureros și pentru mine, și pentru el. Mi-am șters lacrimile, acum având confirmarea a ceea ce trebuia să fac. Am luat o foaie și am scris demisia pe care i-am lăsat-o pe birou. O va semna când va reveni, probabil. M-am dus glonț către mașină având noroc ca drumul să fie liber. Apoi am luat și eu o valiză și am aruncat câteva haine în ea. Plângeam încontinuare când am aruncat toate hainele de pe rafturi pe podeaua rece și m-am prăbușit acolo simțind în tot acest timp cum Faith încerca să mă ajute. M-a îmbrățișat și la fel am făcut și eu cu ea continuând totuși să indes câteva haine în valiza micuță.
— Vreau să o văd pe mama! Vreau să-mi pun ordine în idei și să fie alături de mine când voi renunță la tot, îi mărturisesc în timp ce mă îmbrățișează stand în aceeași poziție pe hainele aruncate de mine mai devreme și mângâindu-mă pe păr.
— Atunci vom merge acasă! zice hotărât.
Nu voiam să-l mai văd sau să se mai întoarcă vreodată.
