AUT VERA SOMNIA

Cap.2. Așa ceva nu există în Europa...

O căldură plăcută ce-mi mângâia blând obrazul mă făcu să mă întind de plăcere. Am intredeschis pleoapele și am constatat că soarele era sus, pe un cer de un albastru fără nici un cusur... Mi-am plimbat privirea în jurul meu și o vastă întindere de verdeață de diferite nuanțe se întindea în jur atât cât se vedea cu ochii... În stânga mea la aproximativ zece kilometri, profilându-se pe cerul senin se afla un șir de creste muntoase ce te făceau să-ți pogori privirile din vârful lor spre poale unde erau delușoare și văiugi, pline de verdeață și pădurici presărate ici-colo...
M-am uitat în jos și am rămas stupefiat când am văzut la ce înălțime mă aflam... Mi-era și frică să cobor... Mi-am făcut curaj și am coborât din cracă în cracă ajutându-mă și de liane până jos, unde m-am așezat pentru a mă gândi la un plan bun. Gândul îmi rămăsese la crestele muntoase care se profilau la orizont... Planul de escaladare a muntelui părea bun, acesta fiind și primul care-mi veni în minte. Doream să trec munții ca să văd ce e pe partea cealaltă... Cine știe.. Poate voi da de vre-o urmă de civilizație...Eram sigur că nu mă aflam în Europa...
Cred că era ora nouă căci m-i se făcuse foame și sete, iar cea din urmă se făcea simțită tot mai mult. Am ciulit urechile în speranța că poate voi auzi vreun clipocit prin apropiere, dar spre dezamăgirea mea, nu am auzit nimic... Mă gândii că, stând pe loc nu voi rezolva nimic așa că urmând planul pe care mi-l făurisem, pornii la drum în speranța că voi găsi și ceva de-ale gurii fără să mai vorbim de apă... Drumul era neînchipuit de greu căci trebuia să mă strecor la tot pasul, să sar sau să ocolesc trunchiuri și crengi ce se aflau căzute la pământ. Și asta nu era tot. Încercam cât puteam să mă feresc de animalele de pradă care se aflau prin preajmă fără doar și poate... Îmi era foarte sete și mersesem aproape trei ore continuu, fără să mă opresc, minunându-mă totodată de priveliștea sălbatică minunată din juru-mi ce-mi dădea fiori, când deodată aud niște țipete ciudate cam la vre-o cincizeci de pași în fața mea... M-am strecurat încet și precaut, chiar mergând în mâini uneori, ferindu-mă să fac vreun zgomot și după vre-o zece minute, feresc o trufă de ferigi uriașe la o parte și ce-mi fu dat să văd? Un grup de circa douăzeci de maimuțe cu înălțimea de aproximativ un metru, cu fața rotundă, cu ochi mari și păr roșcat, țipau și gesticulau într-un copac rămuros care probabil că avea peste o mie de ani, judecând după înălțime, căci ramurile sale parcă se uneau cu cerul... Spre bucuria mea aceste maimuțe tocmai își serveau micul dejun care consta în niște fructe lunguiețe de forma dovleceilor însă de culoare roșie...
Văzând cum se înfruptă, am simțit că nu mai pot suporta și m-am apropiat încet crezând că poate mă vor lăsa să iau măcar o înbucătură din fructele care mă interesau teribil... Dar nu mă apropiai bine de pomul mult dorit căci o întreagă gamă de urlete și țipete însoțite de o ploaie de fructe mă făcură să mă opresc locului descumpănit. Un fruct, mă lovi drept în cap iar acest fapt mă trezi cu totul la realitate... Am fugit înapoi având buna inițiativă să culeg câteva fructe din aer, căci ploua peste tot cu ele... Acest furtișag l-am plătit însă cu vârf și îndesat căci fugind am fost împroșcat cu zeci de fructe... Într-un târziu mă odihneam lângă un trunchi gros de copac... Aveam tot părul, gâtul și fața încleiate de zeama fructelor și am mulțumit Creatorului, că fructele aveau coaja moale că, cine știe dacă mă mai trezeam dintr-un somn pricinuit de un fruct de aproape trei kilograme...
Fructele erau zemoase și dulci-acrișoare și m-au făcut să-mi potolesc setea și foamea. Mâncasem ambele fructe și abea mă mai țineam pe picioare de sătul ce eram așa că, m-am retras într-un tufiș ca să mă odihnesc măcar zece minute... Dar nici bine nu m-am așezat că am țâșnit ca ars deoarece mă așezasem pe ceva rece, jilav și mișcător. Inima îmi bătea cu putere mai să-mi spargă coșul pieptului... Dacă cineva ar fi asistat la această scenă, desigur că s-ar fi prăpădit de râs... Dar eu eram derutat chiar speriat.. M-am apropiat încet și ce-mi fu dat să văd? Era un cuib de șerpi care de-abia ieșiseră din ouă, și doi dintre ei erau morți, probabil îi strivisem când mă așezasem... Speriat m-am uitat la ei iar gândul fulgerător care-mi veni în minte fu acela că mama lor poate fi prin apropiere așa că am luat-o la fugă cât mă țineau picioarele fără măcar să mă mai gândesc... Încă mai fugeam când m-am gândit că trebuie să mă așez și să reflectez un pic la situația mea... Fugisem ca un descreierat și probabil că mă și rătăcisem... Am căutat un copac rămuros și m-am urcat în el să văd dacă într-adevăr mă rătăcisem însă, ajuns în vârf am văzut că nu mă abătusem aproape deloc... Am coborât bine dispus și am pornit la drum căci mai aveam câțiva kilometri și ajungeam la poalele munților...
Cred că era ora trei după-amiaza și eu încă mergeam... Era foarte cald cu toate că era umbră, și o presiune atmosferică mare mă făcea să mă simt ca o furnică strivită... Parcă abea mă mișcam... Era foarte multă umezeală. Mă gândeam că nu am nici un fel de armă la mine, și instinctiv mi-am dus mâna la buzunarul pantalonilor căci aveam obiceiul să port un briceag la mine, dar nu-l găsii așa că am rupt un băț considerabil de gros ca să mă apăr și să mă ajut de el în timpul drumului... Oare mai este mult de mers...? Nu m-am mai urcat în nici un copac căci m-am gândit că aș pierde prea mult timp căci urma să se întunece peste câteva ore judecând după soarele care cobora înspre munți... Trebuia să mă grăbesc să ajung măcar până la poalele lor căci speram să găsesc vre-o grotă în care să mă odihnesc pe timpul nopții... Peste vre-o trei ore de mers anevoios am constatat că, arborii încep să se rărească făcând loc tufișurilor, arbuștilor și ierbii foarte înalte... Mai era aproape un kilometru până la poalele munților iar eu mă grăbeam cât puteam de repede căci soarele apunea... Și trebuia să găsesc adăpost neapărat... Mă gândeam că voi fi nevoit să dorm iarăși într-un copac căci se întuneca din ce în ce mai mult... Seara se lăsă mai repede decât crezusem iar soarele cu ultimile raze ale sale parcă se scufunda încet în muntele care acum părea întunecat și sinistru... M-am grăbit să-mi fac un culcuș cât mai era lumină... De data aceasta mi-am ales cu grijă un culcuș unde mă puteam ascunde ca să nu fiu văzut, am rupt repede un braț de iarbă pe care l-am așezat ca și culcuș, am mai cules un braț de frunze pe care le-am pus deasupra și am fost destul de satisfăcut și fericit că acum aveam un culcuș mult mai confortabil ca în noaptea precedentă.
Mă uitam la stele și mă gândeam la patul meu cald și primitor...