AUT VERA SOMNIA

Cap.8. Unde cel puternic învinge.

Judecând după rămășițele jarului m-am gândit că trebuie să fi trecut de miezul nopții. Am luat sabia de lângă mine și am strâns jarul într-un loc. Peștera avea o luminozitate ciudată. Am pus câteva vreascuri pe jar și m-am îndreptat către ieșire să văd dacă luna este pe cer însă am constatat cu uimire că afară era o beznă de-mi venea să-mi bag degetele în ochi... Totuși în peșteră lucrurile se distingeau aproape perfect. Lumina parcă venea din pereți. Am crezut că sunt licurici însă nu am întâlnit altceva decât pătura de mușchi... Oare era acesta mușchi fosforescent? Auzise cineva de așa ceva...? Exista așa ceva...? Posibil... Oricum credeam că dorm căci îmi era foarte somn... Cu ochii aproape închiși m-am îndreptat ca un somnambul către patul meu însă un zgomot ca un fel de bătaie de aripi mă făcu să mă trezesc complet din somnul care-l aveam în tot trupul...
Am înșfăcat sabia și cu urechile ciulite am așteptat ca zgomotul să se repete. Nu-mi era frică căci nu știam de unde provine zgomotul însă inima îmi bătea năvalnic în piept... Mi-am reglat respirația și am rămas așteptând nemișcat. Într-adevăr, o bătaie de aripi, un hârșîit ca de gheare mă făcură să-mi simt bătăile inimii... Așteptam uitându-mă în întunericul de afară cu ochii măriți mai să-mi iasă din orbite... Un fel de umbră și doi ochi roșii, rotunzi ar fi îngrozit pe oricine...! Prima dată am crezut că am în fața ochilor un demon. Însă creatura lua formă odată ce înainta. Ajunsă la intrarea în peșteră aceasta mă aținti cu privirea ei ca de jăratec... Nu îmi era frică însă lucru foarte ciudat, genunchii îmi tremurau! Era un liliac uriaș poate unul din cei alungați de mine chiar...Aproape că îmi părea rău că îi alungasem într-un mod așa de brutal. Gândul că nu aș fi avut cum să-i invit afară cu plecăciuni mă făcu să cred că nu aș fi avut de ales altceva decât violența... Un fel de mârâit mă readuse la realitate. Am strâns mânerul săbiei și am așteptat încordat uitându-mă la creatura din fața mea care fără îndoială semăna mult cu un drac. Avea urechi ascuțite, ochii roșii, dinți ascuțiți iar buzele rânjite înspre nasul scârbos și cârn îl făceau nespus de fioros. Deasupra nasului avea un fel de corn care-i accentua foarte mult frumusețea...Se târa pe picioarele de dinapoi iar membrele din față se terminau cu câte o gheară lungă și tăioasă. Avea părul negru ca și membrana aripilor...
Liliacul făcu câțiva pași spre mine. Era o liniște totală întreruptă doar de răsuflarea liliacului și de mârâielile sale care le scotea printre buzele sale rânjite disprețuitor... Un alt zgomot mă făcu să cred că venise încă un musafir...
Situația era de o gravitate extremă însă am rămas liniștit, chiar calm cu toate că eram plin de sudoare... Liliacul se apropia tot mai mult clănțănind din dinți iar din fălcile sale începură să curgă bale sângerii... Am răcnit puternic bătând din picioare sperând că făcând asta îl voi intimida însă această manifestație nu avu nici un fel de efect asupra bestiei care continuă să se apropie până la numai doi metri de mine...
Celălalt musafir se opri la gura peșterii fixând-mă cu privirea ca și cel dintâi care acum se liniștise. Nui înțelegeam comportamentul...
Deodată liliacul făcu un salt asupra mea clănțănind din dinți, însă pus în gardă i-am dat o lovitură cu latul săbiei drept în fălcile lui rânjite.
Liliacul se clatină un pic amețit iar apoi începu din nou să atace ca turbat scoțând sunete stridente însă o lovitură cu tăișul aproape că-i despică capul iar bestia căzu în spasmele agoniei peste jarul din mijlocul peșterii... Al doilea liliac trecu direct la atac însă după puțin timp zăcea și acesta la pământ. Știam să mânuiesc sabia datorită antrenamentelor mele de acasă făcute cu fratele meu cu scopul de a ne distra. Credeam că terminasem când un adevărat val de mârâituri mă făcu să mă pun îngrijorat din nou în gardă. La gura peșterii se îngrămădeau mai multe capete... Am ridicat câteva lemne și le-am lovit cu sete încă de la gura peșterii. Cei care fuseseră loviți făcură loc altora. Lemnele mi se sfârșiseră așa că m-am pregătit pentru lupta corp la corp. Mă întrebam ce căutau atâția aici... Eu alungasem câțiva... Liliecii începură să intre unul câte unul... Am început să lovesc în stânga și în dreapta răcnind, căci parcă asta mă mai liniștea și totodată îmi dădea și mai multă energie... Solul peșterii era plin de cadavre scârboase și de sângele lor negru ca smoala... Mârâiturile încetau de îndată ce bestia ce le scotea cădea secerată la pământ. Vrând să lovesc un adversar, m-am trezit trântit la pământ. Sabia se înfipse bine în corpul de deasupra mea iar sângele mă udă din cap până în picioare... M-am ridicat repede orbit de sângele care îmi intrase și în ochi, și am continuat să lovesc înciudat împiedicând-mă mereu de leșurile spurcate ce se aflau peste tot.După aproape trei ore de chin, ore în care crezusem că fusesem în iad, nu se mai auzi nici un mârâit... Îi omorâsem pe toți?
Am ieșit la gura peșterii și am observat că începea să se lumineze. Poate că fugiseră văzând soarele ce răsărea... În peșteră erau aproape o sută de lilieci fiecare cântărind minim cincizeci de kilograme... Abea îmi mai simțeam mâinile. Pe umărul stâng aveam o rană urâtă din care încă curgea sânge. Probabil că mă zgâriase o bestie în luptă... Speram ca rana să nu se infecteze căci sângele liliecilor cursese și peste rană. Oricum mă ustura groaznic.
Am început să car leșurile afară din peșteră și să le arunc jos. Dar asta nu era îndeajuns...