AUT VERA SOMNIA

Cap.42. Dăruire și sacrificiu.

       Iarna avea să vină în curând iar noi, nu eram pregătiți deloc pentru asta, așa că Nasinason se oferise pentru aprovizionarea cămării cu vânat și pentru umplerea podului cu fructe, rădăcini și plante...
      Mobeea ceruse ajutorul lui Sasud pentru aprovizionarea cu lemne, iar acesta veni cu mai mulți oameni și în câteva ore, umplură camerele rămase goale ale peșterii, cu lemne care aveau să ajungă pe toată iarna...
      Nasinason se ținuse de cuvânt și rezolvase totul, în numai o săptămână... Ce prieteni de nădejde... Dar eu nu aveam cum să știu de toate aceste pregătiri, deoarece aveam doar câteva clipe de luciditate pe zi... Aceste clipe, pe care Mobeea le aștepta, ca să mă hrănească...
     Iarna veni și mă găsi aproape inconștient, aproape lipsit de viață... Patru săptămâni de halucinații! Inconștient nu știam când trec zilele și nopțile... Trăiam clipe groaznice de coșmar... Creierul meu trecea inconștient prin timp așa cum trece trenul în viteză printr-un tunel întunecos și fatal... Strigam ca un copil numele Mobeei, iar când capul ei se apleca spre mine ca o vedenie, întindeam mâinile spre ea, șoptindu-i numele... Cu toate că o vedeam poate în fiecare zi, mă apucase un dor ciudat... Doream să o văd, să o știu lângă mine, adormeam cu mâna ei într-a mea. Dacă nu ar fi fost lângă mine, aș fi murit din prima zi... Doar iubirea mă mai ținea în viață... Aveam febră și mă trezeam plin de sudoare, cu toate că Mobeea mi-o ștergea încontinuu...
  - Mobeea?
  - Ce e?
  - Dă-mi mâna ta, vreau să stai lângă mine...
  - Voi sta aici toată viața, dacă trebuie! Spunea Mobeea, printre lacrimi...
      Aveam nevoie de Mobeea, doream să o simt lângă mine, îi țineam mâna într-a mea. Poate de asta depindea viața mea... Îmi simțeam capul ca un balon supraîncărcat... Gata să explodeze...
       Într-a patra săptămână, de la întâmplarea care era cât pe ce să-mi curme viața și judecata, începusem să fiu din ce în ce mai lucid... Era cât pe ce să fiu afectat mintal...
      Noroc că Mobeei îi venise ideea de a-mi dona sânge... Ce sacrificiu...
  - Mobeea?
  - Ce e?
  - Spune-mi că mă iubești...
      Ceream fără să știu, cel mai bun tratament pentru boala mea... Mobeea mi-l dădea în cantități mari... Febra dogorâtoare, îmi provoca halucinații... Mă luptam cu tot felul de monștri... Mobeea mă stăpânea cu greu, deoarece doream să mă ridic din pat, sub impulsul halucinațiilor... Pur și simplu mă luptam cu ea fără să știu...  Probabil că avem putere datorită sângelui Mobeei...
      Începusem să fiu mai bine de când nu mai aveam halucinațiile continuue și obositoare, însă rana se vindeca foarte greu...
       Mobeea mă îngrijea ca pe un copil... Ce ființă curată ca lacrima... Cu sufletul ca un trandafir alb... Nu aș fi putut să mă despart de ea vreodată... Simțeam că nu-i mulțumisem destul... Că nu-i împărtășisem toată dragostea mea... Mă învinuiam că sunt prea rezervat... Când deschideam ochii, flăcările dragostei țâșneau din ochii Mobeei... Mă încălzeau și mă înfierbântau... Numele ei era în inima mea, chiar și în timpul halucinațiilor... Chipul ei îmi rămânea în fața ochilor, chiar și în timpul somnului... Mâncam tot ce-mi dădea ea, ca un copil... Mă hrănea cu mâinile ei...
  - Mobeea?
  - Da?
  - Zâmbește-mi...
      Cel mai minunat zâmbet izvorât din adâncul inimii ei, mi-o încălzea pe a mea... Eram cel mai fericit om...