AUT VERA SOMNIA

Cap.20. Timpul și orarul umbrelor.

Mergeam exact prin locul pe unde venisem... Acum nu mai era nevoie de popasuri, deoarece animalele pe care le călăream mergeau foarte repede și erau chiar foarte rapide. Ne apropiam de locul unde ucisesem gorila uriașă... Când am ajuns la aceasta, Mobeea scoase un țipăt scurt și îmi arată cu degetul, stârvul. La apropierea noastră, fugiră o mulțime de animale și păsări care se înfruptau din carnea ce intra în putrefacție. Nu doream să mă laud, însă am încercat să-i explic Mobeei, că eu ucisesem gorilă. Am coborât cu sulița în mână și am băgat-o în gaura din pieptul gorilei, apoi am introdus sabia în rana urâtă de la gât sub ochii Mobeei, care mă privea plină de surprindere. În aer începea să se simtă miros de hoit, așa că am plecat în grabă de acolo.
Mobeea părea că vrea să îmi spună multe, însă nu putea... Se uita des la mine, iar buzele ei voiau să vorbească însă conștientă că nu voi înțelege nimic, se mulțumea cu tăcerea... Nu mâncasem nimic de dimineață, iar foamea îmi scurma stomacul, producându-mi o durere teribilă... Oricum în maxim trei ore, aveam să ajungem la cabană. Am ocolit porțiunea de junglă cu plante carnivore, deoarece animalele nu s-ar fi putut feri de pericole și nici noi nu aveam timp să fim prea precauți, căci în minim șase ore avea să se întunece...
Am ajuns cu bine la cabană. Aici totul era așa cum lăsasem la plecare... Mobeea părea surprinsă că am locuința, în acest loc... Oricum la vederea bogățiilor îngrămădite acolo, aceasta se uită la mine, cu o față plină de mirare și teamă... Nu aveam timp de explicații... Am legat animalele de un copac, apoi intrat în cabană, i-am arătat Mobeei culcușul meu. La privirea ei întrebătoare, mi-am încordat arcul spunându-i că mă duc să vânez. Obosită, Mobeea se întinse în patul meu, apoi ieșind afară, am plecat în căutarea vânatului, de care aveam nevoie.
Mă întrebam, dacă voi putea vâna, cu toate zgomotele pe care le producea stomacul meu chinuit de foame... Să vânezi era ceva foarte greu, mai ales când aveai de-a face cu păsările acelea ciudate cu câteva pene, care la primul zgomot, o zbughiau sperioase... Doar foamea îmi alimenta răbdarea, când târâș mă strecuram ca să le pot vâna... După aproape două ore de strecurat prin iarba înaltă și printre pietroaie, am reușit să mă întorc cu două din aceste păsări ciudate. La întoarcere, Mobeea dormea încă, așa că am pregătit masa, curățând păsările de măruntaie și pielea foarte groasă cu care erau acoperite. Înfipte într-un băț, orizontal deasupra jăratecului, acestea se frigeau încă, când am cules câteva fructe și mi-am făcut un culcuș într-un colț, din iarbă și frunze toate acestea, fără niciun zgomot, ca nu cumva să îi tulbur somnul Mobeei.
Păsările fripte arătau dea dreptul delicios așezate pe niște frunze, iar alături, câteva din fructele culese de mine... Masa era gata și tocmai mă pregăteam să o scol pe Mobeea, când aceasta apăru în pragul cabanei, frecându-se la ochi somnoroasă...
- Te-ai trezit? Am întrebat-o zâmbind, arătându-i mâncarea ce o pregătisem... Eram conștient că Mobeea nu înțelege nimic, dar dacă vom continua să vorbim prin semne, eram sigur că nu vom mai vorbi niciodată... Comunicarea prin semne era dificilă și chiar enervantă, fiind conștient că poți vorbi. Mobeea schiță un zâmbet scurt și se așeză tăcută. Mânca fără poftă, cu toate că era slăbită. Întâmplările din ziua aceasta, îi lăsară urme adânci pe chipul ei. Tristețea o învăluia și aș fi vrut să o mângâi, însă nu știam cum. Mâncă doar o bucățică de carne și fructele ce i le pregătisem. Eu în schimb, mâncam ca un lup hămesit și înfometat de o săptămână... Mobeea mulțumi, iar apoi printrun gest scurt îmi arată animalele:
- "Baicaro" , spuse aceasta. Am înțeles, că este îngrijorată de animalele pe care le călărisem. Am ridicat din umeri. Nu aveam cum să le protejez de animalele de pradă. Le-am legat doar de un copac de lângă cabană. Oricum, aș fi auzit orice zgomot în cazul în care acestea ar fi fost în pericol. Mobeea înțelese și intrând în cabană, mă strigă pe nume. Am intrat curios după ea. Aici se încinse un fel de ceartă prin semne, care fu câștigată de mine. Nu dorea să doarmă în patul meu! Am reușit însă să o conving...
Noaptea se lăsa încet, iar stelele începeau să sclipească pe cerul sub care existau mii de enigme... Îmi trebuia ceva, cu care să măsor timpul... Țin minte când acasă, mă uitam la ceas, sau îi întrebam destul de des pe frații mei, cât este ceasul, încât aceștia ajungeau la exasperare... Datorită ceasului îmi programam totul... Trebuia să aștept prima rază de soare și să îmi aleg o prima oră a dimineții... Ora șapte părea potrivită... Pentru asta, trebuia să îmi creez cadranul și asta nu o puteam face decât ziua următoare, pe lumină... Știam să mă orientez, însă asta nu-mi prea folosea... Știam că la răsărit se află estul, la apus vestul, soarele la amiază indică sudul, iar nordul în direcția opusă...
M-am trezit dis de dimineață, am cules o mulțime de fructe de toate felurile, care se găseau în pădure și pe care le-am pus în cabană într-o ladă, goală lângă patul Mobeei, care dormea încă... Desigur, eu mă ospătasem în toată legea pe când le culesesem... M-am hotărât ca să folosesc pentru cadranul solar, un butoi spart pe care l-am pus cu fundul în sus, la aproape zece metri de cabană înspre plajă, unde soarele bătea de dimineață până seara târziu, și unde nu se aflau nici un fel de umbre...Butoiul era de lemn, însă fundul era căptușit cu o tăblie care îmi ușură planul deoarece puteam inscripționa cu o daltă, cifrele fusului orar... Am căutat într-o ladă cu scule de tâmplărie, o daltă și un ciocan și mi-am început treaba. Butoiul era destul de mare, căci de abia îl putem cuprinde cu brațele...Prima dată am trasat un plus și am încercat ca unghiul său să fie drept, adică de nouăzeci de grade. La capetele liniilor, am inscripționat orele doisprezece, trei, șase și nouă. Apoi am împărțit distanța dintre linii în două, iar fiecare parte am mai împărțită încă o dată, toate astea efectuându-le cu o bucată de sfoară pe care am folosit-o ca unitate de măsură, astfel am inscripționat exact și celelalte ore. Datorită primului plus trasat, descoperisem și mijlocul butoiului, în care am bătut un cui lung. Ceasul era terminat numai că trebuia fixat la ora cuvenită și pentru asta ziua următoare trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap...Am privit bucuros, cum umbra cuiului indica deja ora douăsprezece... Și probabil că nu era mai mult de ora opt...
Satisfăcut de opera mea, nu observasem că Mobeea se apropiase și cerceta lucrul cu atenție. Am început să râd, nu puteam să-i explic ceea ce poate pentru ea, părea o joacă... Aveam să-i explic a doua zi. Fața Mobeei nu mai era așa de tristă cum fusese cu o zi înainte... Mă întrebam, dacă îi trecuse ceea ce era imposibil... M-am gândit, că avusese puterea să închidă totul în interior... Acum se plimba gânditoare pe malul mării, culegând scoici. Mă gândeam că până acum fusese un fel de prințesă, fiind fata șefului clanului din care făcuse parte... Oricum, satul îmi părea ciudat... Era mai mare ca un sat sau ca un trib... Poate era un oraș medieval, mai mult ma impresionat faptul că ulițele era drepte, cu case pe o parte și pe alta, acestea fiind lipsite de curți ce ar fi ocupat loc... Desigur că Mobeea era o prințesă, poate chiar una răsfățată, observasem asta la mâinile mici care oricine și-ar fi dat seama, nu aveau amprentele lăsate de muncă... Oricum ceea ce făcusem acum, adică ceasul, chiar era chiar o joacă pe lângă ce trebuia făcut pentru baicaro, animalele de călărie.
Aveam de gând să le construiesc un adăpost, ca să fie ferite de animalele de pradă și de vremea rea, care venea pe neașteptate. Planul era ca adăpostul sa fie construit lângă cabană. Niciodată nu am schițat vreun plan pe hârtie... Aveam totul în minte și datorită talentului, schema lua amploare, odată cu munca... Așa făceam și acasă... În România desigur... Făceam unele lucruri sau inventam câte ceva, datorită talentului... Am luat toporul și a tăiat patru copaci drepți, din păduricea din apropiere. I-am curățat de frunze apoi am săpat patru gropi cu unealta pe care o folosisem și la în gropile făcute la cabană și am pus parii curățați și tăiați la aceeași dimensiune, în gropile făcute. Tocmai atunci se apropiase Mobeea de mine, și mă privi mirată și întrebătoare. I-am arătat cu mâna cei doi baicaro ce pășteau ceva mai încolo, prin iarba grasă și înaltă.
- Le fac un adăpost! Am spus zâmbind...Mobeea înțelese și clătină din cap, în semn afirmativ.
Văzând că îmi trebuia o mână de ajutor, Mobeea arătă spre parii din gropi făcându-mă să înțeleg că dorește să mă ajute. Chiar aveam nevoie de ajutor... Nu era ușor să țin parul, să pun pământ în groapă, să bătucesc, ținând cu o mână parul ca nu cumva să se clatine... Mobeea mă ajuta cu mâinile-i mici și harnice. Uneori mă amuzam de forța acesteia, cu care nu ar fi fost în stare să ridice nici măcar un ciocan de trei kilograme. Treaba înainta destul de repede, în numai jumătate de oră, fixasem cei patru pari principali. Lungimea dintre ei era de cinci metri, iar lățimea cât cea a cabanei, care nu era mai mare de trei metri... Am curățat o mulțime de copăcei drepți și înalți, nu foarte groși, pe care i-am bătut orizontal, pe parii fixați în pământ. Pe aceste bețe subțiri, deasupra, am pus alte bețe pe care însă nu le-am mai bătut, deoarece țineau loc de acoperiș. Mobeea era foarte îndemânatică și harnică poate datorită faptului că mă ajuta cu plăcere. Observasem că pe fața-i zâmbăreață, nu mai erau semnele tristeții din ziua precedentă... Chiar nu o înțelegeam...
Tot frunzișul curățat de pe toți copacii tăiați, îmi folosiră ca să acopăr toată această încăpere mai mult lungă decât îngustă, atât acoperișul, cât și pereții laterali. Acum cabana mea era de trei ori mai lungă, datorită faptului că adăpostul se afla chiar in spatele acesteia. Mobeea era chiar și deșteaptă. Cât lucrase cu mine, învățase care sunt uneltele ce le folosisem și putea chiar să le spună pe nume cu multă ușurință.
Această treabă, îmi luase aproape toată ziua. Nici nu mâncasem. Mai erau aproape patru ore până la apus. Aveam timp să vânez și să fac altceva, cum ar fi să îmi fac un pat ca să dorm ca oamenii... Am mâncat câteva fructe din cele rămase dimineață și mi-am făcut un pat de toată frumusețea, din bețe subțiri. Adevărul, e că semăna mai mult cu ieslea pe care le-o făcusem celor doi baicaro, însă era destul de bun. Mobeea mă ajută bucuroasă și aici. Am tăiat câteva brațe de iarbă, pe care le-am pus pe plajă la uscat. Trebuia să vânez așa că m-am echipat doar cu sulița, arcul și sabia. Mai aveam câteva săgeți. Ziua următoare, trebuia să îmi refac provizia, sau mai bine zis să prind pește...
-Mă duc să vânez? Mă întrebă Mobeea curioasă...
-Da, ia răspuns zâmbind... Reținuse fraza ce o repetasem de fiecare dată când mă duceam la vânat. I-am făcut semn cu mâna în chip de salut, apoi am dispărut după un cot al plajei,spre est... Mergeam de mai mult de o oră și se părea că nu am noroc, însă nu mă puteam întoarce cu mâna goală... Ajunsesem într-o zonă unde iarba înaltă dispăruse, iar pe pământul roșu și sfărâmicios, nu creșterea decât tufe spinoase, printre bolovanii de aceeași culoare cu solul. Mă îndepărtasem cu mult spre răsărit. Această zonă avea o frumusețe aparte.Aici se făceau simțiți curenții foarte puternici ai mării. Eram sigur că aici nu voi găsi vânat și vrând să mă întorc, am observat la aproape douăzeci de metri, câteva animale micuțe, care păreau că scormonesc pământul, deoarece norișori de praf, le însoțea munca. M-am apropiat tiptil și nu mică mi-a fost mirarea să constat că nu sunt altceva decât niște iepuri, care probabil căutau hrană, sau își săpau vizuini. Erau în jur de zece, poate era o colonie. Erau de culoarea solului având de la nas spre coadă o dâră de culoare neagră. Mici de departe, apropiindu-mă, am văzut că aceștia erau destul de mari, unul singur cred că cântărea peste zece kilograme... Prima săgeată își tratase ținta... A doua mineri din plin un exemplar, care se rostogoli scoțând un țipăt lung și ascuțit. Ceilalți se îndepărtară și se făcură nevăzuți în vizuini sau după pietroaie... Într-adevăr, ridicându-l, iepurele avea peste zece kilograme... Peste două ore avea să se întunece...
Am luat iepurele grăbit, l-am pus în tolbă și am pornit spre cabană. Aveam de mers aproape patru kilometri. I-am străbătut în aproape o oră, fără nici un incident. La cabană, Mobeea îmi ieși înainte bucuroasă și curioasă totodată de vânatul ce se ascundea în tolbă. L-am scos zâmbind, și i-am satisfăcut curiozitatea. Mobeea arată cu degetul spre iepure și rosti cuvântul "naana". Pentru mine, era mai simplu "iepure"și i-am dat de înțeles că în limba mea animalul se numește iepure.
- Iepure? Întrebă Mobeea parcă mirată...
-Da, am răspuns, lăsând animalul jos. Mobeea se îndreptă grăbită spre cabană, de unde îmi aduse un cuțit și o bucată de frânghie, apoi se întoarse să pregătească focul. Știam să-l jupoi și să-l curăț de măruntaie, deoarece mai făcusem asta o dată acasă...
L-am agățat de un picior de o cracă, legându-l cu funia adusă de Mobeea. L-am jupuit atent de blană. Doream să folosesc blana. Mă gândeam că poate Mobeea știe cum trebuie pregătită pielea, ca să rămână moale și mătăsoasă... L-am curățit și de măruntaie, apoi i l-am adus Mobeei care pregătise focul. I-am arătat blana iar aceasta o luă zâmbind, și o puse pe creanga unui copac din fața cabanei. Am înțeles că știe să o pregătească ea. M-am dus și am cules câteva fructe din apropiere. Am dus cei doi baicaro în adăpost, i-am legat de stâlpii acestuia, le-am umplut ieslea cu iarbă ca să aibă peste noapte, apoi am proptit bine ușa din împletitură la care folosisem pe post de balamale două bucăți de sfoară... Cât timp se frigea iepurele, mi-am făcut culcușul cu paiele de pe plajă. De-abia așteptam ca să mă pun în pat căci eram foarte obosit... Soarele era la apus.
Am alergat pe malul mării, unde valurile spumoase loveau blând țărmul nisipos. Doream să fac baie. M-am afundat până la piept, simțind o ușurare și parcă mi se duse toată oboseala din corp, lăsându-mă legănat de valurile mării. Întorcîndu-mă pe țărm, mă simțeam ușor ca un fulg. Mă gândeam să învăț să înot căci nu știam, când Mobeea mă strigă. Răspunzându-i, am alergat la cabană unde aceasta pregătise masa pe niște frunze uriașe. M-am gândit că trebuie neapărat să îmi fac o masă... Iepurele era de-a dreptul sublim. Merita toate laudele. Mâncasem pe săturate. Fructele ne serveau ca înlocuitor de apă, fără de care nu puteam trăi... Dacă nu le-am fi avut, trebuia să aduc apă de la izvor, care se afla la patru kilometri... Am mai stat ceva timp în jurul focului... Doream să ne spunem multe... Ne-am ridicat în sfârșit și spunându-i Mobeei în timp ce ne îndreptam spre paturile noastre, noapte bună făcându-i cu mâna, ca să înțeleagă că acesta este un salut, m-am aruncat direct în pat...
- Noapte bună... Spuse Mobeea punându-se și ea în pat...

Mă trezisem dis de dimineață înainte ca soarele să răsară. Roua se revărsa bogată de pe frunze și iarbă pe pământ, ca o ploaie îmbelșugată... Am scos cei doi baicaro și i-am legat cu funii de niște copaci. Funiile erau destul de lungi ca să le dea posibilitatea animalelor să pască, pe o rază mai mare de teren. Când primele raze de soare ale răsăritului mângâiară crestele munților dinspre răsărit, am reglat ceasul meu solar la ora șase. Am înțepenit bine butoiul cu pietre de pe plajă, ca să nu poată fi clintit de vânt. Acum puteam știi ora aproape cu exactitate... Am pregătit micul dejun din fructele care creșteau din belșug în copacii de diferite soiuri... Până se trezise Mobeea, înșeuasem cei doi baicaro care pășteau liniștiți... Nu mai trebuia altceva decât să pornim la drum...
Mobeea, nu știa de planul meu de a-mi împrospăta proviziile de săgeți și chiar să culeg din fructele miraculoase de lângă peștera mea. I-am explicat arătându-i puținele săgeți că trebuie să plec și nu mi-ar fi displăcut dacă m-ar fi însoțit și ea, desigur...
După ce am mâncat, am legat un sac împăturit la spatele șeii mele, ca să servească la fructele pe care aveam să le culeg... Eram înarmat cu sulița, sabia și arcul cu săgețile care mai rămăseseră... De altfel Mobeea, nu se despărțise de cuțitul pe care il dăruisem. Observasem, că Mobeea știa să călărească bine și chiar părea relaxată... Eu în schimb, mergeam încordat și deja mă dureau picioarele... Mobeea se uita din când în când la mine și am observat că nu își putea reține unele zâmbete. Am înțeles că acestea erau cauzate de modul, în care călăream eu. Am încercat să mă relaxez, iar efectele fură pozitive. Acum călăritul devenise chiar plăcut...
Observasem că cei doi baicaro, erau femelă și mascul și se înțelegeau de minune... În aproximativ jumătate de oră ajunsesem la peșteră. Doream să îi arăt Mobeei, peștera descoperită de mine... Am urcat pe piatra din fața peșterii, apoi am ajutat-o și pe Mobeea să urce. I-am arătat unde locuisem pentru prima dată, apoi și descoperirea peșterii de sare. I-am arătat și teancul de piei de șarpe, iar Mobeea mă făcu să râd văzându-i expresia de mirare, iar când aceasta scoase o bucată de piele la lumină și văzându-i desenele sclipitoare de pe solzi, aceasta se uită la mine cu o față plină de admirație... Privirea îi căzu pe șorțul meu, apoi pe pielea de pe tolba mea. M-am convins că de abia acum își dăduse seama, că acestea erau confecționate din aceeași piele de șarpe... Poate trebuia să iau câteva la cabană... În primul rând trebuia să pescuiesc, dar am ținut să îi arăt Mobeei priveliștea de la capătul tunelului, așa că am condus-o spre capătul acestuia unde priveliștea mă lasă cu gura căscată chiar și pe mine, care o mai văzusem de câteva ori. Arătând cu degetul spre mare în direcția cabanei, Mobeea se uită întrebătoare la mine...
- Cabana, am spus, arătând la rându-mi spre aceasta... Poate Mobeea dorea să știe de ce mă mutasem...
I-am arătat lacul, apoi vârfurile săgeților din os. Mobeea înțelese, apoi îmi arată peisajul și rosti cuvântul nerr. Ma bucurat că înțelese, că o adusesem acolo pentru ai face o surpriză. Ajunși la lac, Mobeea păru uimită de peștii pe care încercam să îi prind. Reușisem să prind unul și l-am dus la mal, unde Mobeea îl cercetă cu atenție, apoi privirea îi căzu pe apărătorile mele de la mâini și picioare... Iarăși, i-am surprins privirea plină de admirație... Însă, nu prea era plăcut să te zbați în apă ca să prinzi câțiva pești și asta, câteva ore. Trebuia să ai răbdare. Observasem că dacă aștept în liniște ca aceștia să apară la suprafață fără să tulbur apa, vânătoarea dădea mai multe rezultate. Descoperisem că dacă lovesc peștele cu sulița exact în locul unde îl vedeam sub apă, nu nimeresc niciodată. Adevărata descoperire, era că lovind lângă, nimeream mai totdeauna... Mobeea se amuza privindu-mă, cum iau parte la vânătoarea de pești împlătoșați... Prinsesem vreo douăzeci de pești și asta mulțumită descoperirii mele. Eram mulțumit. Unii chiar se zbăteau neputincioși în sacul pe care îl legasem de animalul pe care îl călărisem...
Întors la peșteră, am cules o mulțime de fructe miraculoase cu care am umplut tolba încăpătoare... Mă întrebam cum se înmulțește acest soi de copac... Sâmburi, fructele nu aveau. M-am gândit să iau câteva mlădițe, pentru a le planta la cabană. Poate era singurul mod de înmulțire...
Restul zilei mi l-am petrecut cu Mobeea, făcând săgeți și explicându-i rostul ceasului solar... Fusese destul de greu... Remarcasem că Leul meu dispăruse din nou... Poate își găsise perechea... Nu puteam ști. Vânasem câteva păsări, apoi noaptea veni înstelată și plină de miresme... Mobeea la plecarea ei din sat își împachetase câteva lucruri. Credeam că sunt doar haine însă observasem aici, că-și pusese și un fel de pieptene din os, meșteșugit lucrat și alte mărunțișuri de uz cosmetic... Oricum... Nu asta mă interesa... Existau multe alte lucruri, pe care trebuia să le fac și la care se gândesc...