AUT VERA SOMNIA

Cap.11. Cinci ore până la apus.

M-am decis să fac o plimbare de recunoaștere până la țărmul mării. Înarmat cu sulița, arcul și sabia am pornit voinicește la drum. Mai erau aproximativ cinci ore până când soarele urma să apună. Aveam timp pentru această excursie căci până la primele valuri ale mării nu erau decât vreo doi kilometri... Mergeam fluierând printre pietre și copaci, când aud deodată un fel de răget îngrozitor ce mă țintui locului și dacă aș fi avut căciulă, desigur că părul mi-ar fi trecut prin ea... La aproape o sută de metri de locul în care stăteam, se afla un fel de bestie care semăna cu un leu enorm. Speriat, m-am ascuns după un copac însă am observat că bestia se apropia de mine... Am urcat repede în copac și am așteptat cu sulița în mână. Inima îmi bătea de parcă ar fi fost așezată pe vârful suliței mele... Văzând probabil că vreau să scap, fiara își înteți goana răgând înspăimântător.
Era un fel de leu care semăna cu un porc. Avea culoare neagră, corpul mlădios, judecând după rapiditate. Capul începea cu un rât hidos înzestrat cu doi colți enormi și ascuțiți. Avea ochii mici și roșii ca de vulpe și o coadă lungă ce se termina cu un smoc de păr. Faptul că avea copite, mă făcu să cred că acesta era un porc desăvârșit... Urechile îi erau ascuțite și le mișca cu ușurință precum câinii... Gâtul și pieptul le avea împodobite cu o coamă enormă de păr auriu...
Acest porc era mai mare decât un vițel. Îl studiasem cât acesta rupea coaja copacului cu colții grohăind straniu și hidos... Din cauza loviturilor acestuia în trunchiul copacului aș fi putut cădea dacă nu aș fi fost prins bine cu picioarele între crăci în așa fel încât puteam face orice mișcare fără să cad... Cred că stătusem mai bine de o oră nemișcat cu speranța că bestia va pleca însă văzând că aceasta nu pleacă, m-am gândit să o îndepărtez eu...
Am aruncat sulița cu putere, iar rezultatul nu a fost altul decât acela de a întărâta fiara. Vârful ascuțit i se înfipse în partea dreaptă între coaste iar ceea ce urmă fu un răcnet care aproape că îmi sparse timpanele. Porcul aproape că turbase! Noroc că întâmplarea făcuse ca trunchiul copacului să fie destul de gros... Acum fiara își modificase atacul. Se dădea aproximativ zece metri înapoi, apoi alerga și izbindu-se de copac cu colții, făcea ca bucăți mari de așchii să se desprindă din acesta.
Urmărindu-l în timp ce se apropia am slobozit o săgeată ce se infipse în coama stufoasă... Ochii roșii se uitară la mine cu o privire cruntă de răzbunare... Fusese prima clipă în care bestia se oprise având timp să mai arunc o săgeată ce i se infipse în rât.
Văzduhul era înțesat de răcnete bestiale ce ar fi îngrozit pe oricine le-ar fi auzit. Însă aproape că mă obișnuisem. Aveam de gând să consum toate săgețile căci oricum eram sigur că bestia nu mă va lăsa în pace. Observasem că porcul mai obosise. O spună roșiatecă îi curgea din gura întredeschisă. Avea vreo zece săgeți înfipte în cap și în spinare. Următoarea făcu să sară sânge din ochiul porcului provocându-l pe acesta să ragă lugubru...
Mai aveam patru săgeți... Vreo trei își rataseră ținta... Stăteam cu arcul încordat. Vroiam să-i dau ultimile săgeți în locuri mai sensibile. Aceasta îi nimeri din întâmplare în același ochi. Un răget de durere și fiara se ridică în două picioare rupând primele crăci ale copacului cu maxilarele sale puternice și făcându-le bucățele. Altă săgeată i se înfipse în piept urmată imediat de alta ce i se infipse în gâtlej curmându-i răgetele care se transformară în horcăieli. Bestia începu să se tăvălească icnind și bătând din picioare. Sângele și balele cei curgeau printre buzele strâmbe și rânjite i se prelingeau pe piept făcându-l și mai hidos... Mai aveam o săgeată. Porcul era plin de sânge însă, încă era plin de viață când ultima îi străpunse gâtul pe când se rostogolea pe pământul scurmat... Fiara se ridică în picioare clătinându-se ațintindu-și privirea fioroasă asupra mea și căzu.
Am coborât ușor crezând că bestia mai trăia și m-am oprit la cele mai de jos crăci ale arborelui cu sabia în mână... Ca să fiu sigur am aruncat arcul. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la vreo reacție, însă porcul dintr-un salt fu în picioare și porni în galop către mine. Grăbindu-mă să urc am căzut la pământ, însă spiritul de conservare mă făcu să țin arma în mână. M-am ridicat panicat și am vrut să urc iarăși, însă era prea târziu... Am început să alerg în jurul copacului. Nu înțelegeam de unde are atâta putere în el. Brusc porcul se întoarse și luându-mă pe nepregătite mă apucă de mână și începu să mă scuture mai să-mi smulgă brațul. Mâna dreaptă mi-era liberă. Cu aceasta loveam bestia la întâmplare. Mă miram de faptul că nu mă durea mâna... Aveam apărătoarea care mă protejase de colții mistrețului, aceasta strângând-se în fălcile bestiei și astfel nu puteam să-mi eliberez brațul. Continuam să lovesc în gât și în cap porcul cu sabia, când am observat că strânsoarea slăbește și acesta se lasă încet la pământ. Mi-am smuls brațul dintre fălcile îmbăloșate, și cu o mișcare rapidă i-am tăiat beregata lăsând sângele negru să curgă în valuri spumoase din gâtul adversarului...
Era o femelă și ceea ce ma surprins a fost faptul că avea mameloanele pline cu lapte ceea ce mă făcu să cred că avea pui... Am tăiat cu sabia unul dintre picioarele din spate. Acesta cântarea peste treizeci de kilograme și nu era foarte greu pentru mine așa că l-am pus pe umăr cu gândul de a mă întoarce cât mai repede la peșteră. Nu mai era mult și avea să se întunece. Am privit la soarele care se îndrepta spre orizont... Mă uitam și mă gândeam ce bun era Dumnezeu prin faptul că eram încă în viață...Un fel de guițat mă făcu să arunc halca de carne. Am așteptat cu sabia în mână și cu auzul încordat... Într-adevăr, era un guițat ce se auzea clar din partea din care venise scroafa către mine... Părea un guițat de disperare așa că m-am decis să merg și să văd ce se întâmplă. După aproape o sută de pași văd un purcel de toată frumusețea care încerca să se elibereze din crăpătura unei pietre... Godacul nu era mare, cred că avea doar zece kilograme. Avea piciorul drept din spate rănit iar sângele curgea din rana deschisă. Se zbătea speriat de apariția mea guițând și încercând să scape, astfel înrăutățindu-și situația. Mi-a fost milă de el gândindu-mă la soarta lui, prins acolo, iar mama lui ce îl apăra și-l hrănea,zăcea moartă ceva mai încolo...
Dacă l-aș fi lăsat acolo fără milă, desigur că nu ar mai fi rămas din el până dimineață nimic înafară de piciorul dintre pietre... M-am apropiat încet, vorbind blând cu el și în final l-am mângâiat liniștindu-l. Era un animal inteligent căci văzând că vreau să-l ajut se liniști. Cu mare greutate am scos piciorul purcelușului dintre pietre încercând să nu-i agravez rănile.
M-am ridicat și am pornit în grabă căci soarele începea să apună. Ajuns la scroafă, am ridicat halca de carne pe umăr și am privit înduioșat la purcelul ce se ținuse după mine până aici și acum își împungea mama cu râtul... Guițatul său jalnic îmi ajunse dureros la inimă și aproape că am simțit că lăcrimez... Ce aș fi putut face? Nu puteam să stau cocoțat în copac o veșnicie... Trebuia să scap cumva... Asta îi explicasem godacului mângâindu-l duios pe cap. Probabil îmi înțelese sentimentele și mă împunse cu râtul gudurându-se ca un cățel. Am înțeles că se împrietenise și dorea să fie adoptat.
Într-adevăr, purcelul mergea în urma mea uitându-se cu ochii săi cafenii și inteligenți la mine.
Iarba înaltă foșnea plină de mistere...