AUT VERA SOMNIA

Cap.33. Logica e creată de Dumnezeu.

Trecură multe săptămâni, de când îi alungasem pe Mikatto... De când cu acea întâmplare, mă împrietenisem și mai tare cu Nasinason... Într-o zi, veni la mine și îmi spuse:
- Vino! Vreau să îți arăt ceva neobișnuit!
- Ce anume?
- Vei vedea! Un lucru, pe care l-am descoperit din întâmplare!
Nasinason, mă duse aproape doi kilometri de-a lungul țărmului, spre apus și îmi arată cu mâna ceea ce văzuse. Era o adevărată minune! Ceva cu totul neobișnuit și inexplicabil! Nu mai văzusem așa ceva niciodată... Deasupra nivelului apei, lângă plaja nisipoasă pluteau pur și simplu niște pietroaie gigantice... Era ceva miraculos! Ceva cosmic... Oare aici nu exista atracția pământului? Curios am luat o piatră de jos și am aruncat-o înspre pietrele suspendate, însă spre mirarea mea aceasta, căzu în apă... Oare erau pietrele de altă natură? M-am apropiat și le-am pipăit. Erau pietre într-adevăr, însă aveau o compoziție foarte ciudată. Totul arăta de parcă piatra ar fi fost topită și apoi răcită brusc. Erau pline de porozități și de găuri mai mari, prin care se părea că ieșiseră cândva bule de aer... Multe bule îți dădeau impresia că o să se spargă imediat, ca într-un cazan cu smoală clocotită, însă acestea erau tari și probabil mai aveau aer întinsele... Am spart una cu sabia și spre uimirea mea din ea ieși un fel de gaz urât mirositor, iar piatra își schimbă poziția însă rămase la aceeași înălțime. Observasem că apropiind sabia, am simțit o slabă atracție magnetică... Împrejurul pietrei se formase un mic golf cu apă liniștită.
- E ceva cu totul neobișnuit... Am spus eu
- Da...
I-am arătat și Mobeei pietrele iar aceasta, păru nespus de fascinată.
- Hai să urcăm pe ele!
- Pare destul de periculos... Lasă-mă pe mine primul!
M-am urcat pe pietrele ce se legănau ușor, ca pe niște trepte până la ultima, care era considerabil de mare. Îți puteai construi o casă aici... Iarba crescuse din belșug și acoperea pietroiul ca un covor moale...
- Nu e nimic periculos... Poți urca, dar cu atenție!
Dacă te întindeai jos pe iarbă, puteai dormi foarte ușor. Legănatul continuu al pietrei, îți dădea o senzație de liniște... Afară era cald și bine... Bătea un vântuleț blând aducând cu el miresmele sărate ale mării... Eram la o înălțime de aproape zece metri... Tocmai observasem asta, când Mobeea îmi spuse:
- Poți plonja de aici?
- Distanța nu e mare. Mă duc să văd dacă apa e destul de adâncă...
Apa, întradevăr era adâncă și călduță numai bună de scăldat. Am plonjat apoi m-am ridicat la suprafață trăgând aer în piept.
- Vreau să plonjez și eu! Spuse Mobeea bătând din palme.
- Hai aruncă-te! Distanța nu e mare!
- Mi-e frică...
- Crezi că o să te las să te îneci?
Mobeea se aruncă, iar eu am urmat-o în apă. Nu prea știa să înoate așa că am ajutat-o să iasă la suprafață unde trase aer în piept, sufocată...
- Era cât pe ce să cred că nu mă voi mai întoarce la aer...
- Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată, am spus zâmbind.
- Așa este... M-am temut degeaba spuse ea, luând apă în mână și aruncând-o spre mine... Ne-am bătut ceva timp cu apă, apoi ne-am dus pe nisipul plajei, să ne uscăm...
Odată mergând singur pe malul mării, am observat ceva strălucitor în apă. Era un fel de cochilie micuță lunguiață. Nu știam ce să cred... Se părea că fusese făcută de mână omenească, însă în ea exista viață, deci era naturală. Cochilia era strălucitoare de parcă ar fi fost făcută dintre o perlă și era presărată cu un fel de biluțe mici, negre însă extraordinar de strălucitoare, ca niște diamante. Era o lucrare prea fină ca să fie făcută de om... Din prima clipă mă gândisem să i-o dăruiesc Mobeei, așa că i-am făcut cu multă migală, o gaură cu un ac și am petrecut prin ea un șnur subțire de mătase... Doream mult să i-o dau Mobeei însă nu găsisem momentul potrivit... Îl țineam tot timpul la mine.
Acum așa cum stăteam unul lângă altul pe plajă, oricine ne-ar fi văzut și-ar fi dat seama de la prima vedere că suntem doi îndrăgostiți...
- Mobeea?
- Ce e? Întrebă ea zâmbind.
- Aș vrea să îți dăruiesc ceva... Am spus scoțând mica bijuterie naturală, care în lumea mea ar fi costat poate milioane... I-am pus-o în palmă apoi am continuat:
- Sunt sigur că îți va plăcea...
- Dar e minunată! Exclamă ea fericită. Mulțumesc!
- Mă bucur că ești atât de fericită...
Mobeea își duse mâna la gât și scose la iveală un șnur de care atârna un fel de medalion, rotund de aur.
- Vreau să îți dăruiesc și eu ceva... Sper să îți placă... Spuse ea întinzându-mi șnurul... Am privit curios la medalion. Era un cerc nu mai mare decât un ban și tot atât de subțire. Pe amândouă părțile avea gravată câte o stea în șase colțuri iar în mijlocul amândurora, se afla câte o literă. Un un "U" pe o parte și un "M" pe alta... Acum îmi aminteam că odată Mobeea mă întrebase, cum se scrie numele ei și al meu, în limba mea...
- Mulțumesc, e foarte frumos, dar spune-mi ce reprezintă steaua asta?
- Pentru poporul meu, reprezintă ceva fără sfârșit așa cum e ziua și noaptea, de la începutul începuturilor...
- Înțeleg, ai dreptate... Mulțumesc, nu mă voi despărțit de el niciodată, am spus punându-mi colierul la gât... Mobeea făcu la fel, cu darul ei...
- Și de ce ai ales tocmai steaua asta?
- Pentru că... Sper să ne însoțească mereu în viață...
- Și eu sper asta, am spus ridicându-mă și întinzându-i Mobeei mâna, ca ca aceasta să se ridice.
- Hai să ne plimbăm puțin, iar pe urmă o să mergem acasă... Am continuat.
Pentru prima oară ne-am plimbat ținându-ne de mână...
- Legea poporului meu, interzice femeilor să se apropie de bărbați, atâta timp cât nu sunt măritate... Insă din clipa în care am rămas fără familie, tu mi-ai fost mereu aproape. Spuse aceasta.
- Legea poporului tău, mi se pare foarte corectă... Și legea mea interzice ca un bărbat și o femeie să doarmă în aceeași încăpere, fără a fi căsătoriți, însă punând în calcul condițiile de aici... Am spus gânditor...
- Chiar de nu te-aș fi iubit, legea mea, mi-ar fi interzis să mă despart de tine.
- Cum așa? Am spus extrem de uimit. Mobeea se uită la mine ciudat de speriată și continuă de-abia mișcându-și buzele palide:
- Când o femeie necăsătorită este salvată de la moarte de un bărbat, aceasta devine sclava sa... Te-am iubit și nu ți-am spus acest secret. Acum, fă ce vrei cu mine, căci fiind sclavă, sunt nedemnă de iubirea ta! Spuse aceasta printre lacrimi.
- Mobeea, dar nu se poate să vorbești așa! Am spus mânios...
- Stăpâne, pedepsește-mă, merit din plin pedeapsa, spuse aceasta aruncându-se în genunchi...
- Mobeea, cum poți vorbi așa? Legea asta a ta, e josnică, am spus înfuriat. Tu crezi că iubirea are rang? Chiar crezi că pot accepta legea asta? Haide, ridică-te și promite-mi că nu vei mai pleca genunchii, decât în fața lui Dumnezeu. Am spus blând.
Cu ochii în lacrimi, Mobeea se uită la mine nevenindu-i să creadă.
- Deci... Oh, Doamne, mă simt atât de fericită...! Acest lucru mă apăsa, de multă vreme...
- Trebuia să-mi fi spus de la bun început...
- Mi-a fost teamă... Spuse Mobeea încet...
- Inima mea e blândă, de ce să-ți fie teamă?
Întradevăr, condițiile nu ne permiteau ca să dormim în camere separate, mai ales iarna, pentru că trebuiau două sobe și consumul ar fi fost prea mare. Mobeea se decisese pentru această viață și îmi dădeam seama câtă încredere avea în mine. După destăinuirea din acea zi mi-am dat seama cât de mult mă iubește Mobeea.
- Din prima clipă când ne-am cunoscut, mi-am dat seama că nu mă voi putea despărți de tine... Ai fost atât de bun de la început și totuși nu mă cunoșteai...
- Onoarea ma făcut să te ajut sa scapi de bandiții ăia...
- Și când mai salvat de moarte, sau când am fost răpită de homai?
- Cred că... prietenia...