AUT VERA SOMNIA

Cap.47. Visul secolului nostru.

       Primăvara veni... Mobeea era vindecată. În ultima vreme avusesem niște vise groaznice... Visasem că eram acasă. De fiecare dată, cu fiecare vis pe care-l aveam parcă petreceam tot mai mult timp în lumea mea modernă... Aceste vise își aveau partea lor frumoasă însă erau teribil de groaznice... Adevărate coșmaruri...
      Mobeea observase că eram din ce în ce mai tăcut... Când mă gândeam la aceste vise, îmi venea să mă dau cu capul de orice întâlneam în cale... Trăiam o depresie totală... Dacă aveau să continue, eram sigur că aveam să mă îmbolnăvesc mintal... Ceva însă, îmi spunea că nu voi mai avea multe vise...
       Poate viața din care venisem era un vis... Sau poate aceasta pe care o trăiam iubind pe Mobeea, era un vis... Aceste gânduri mă preocupau mereu...
  - La ce te gândești? Mă întrebă Mobeea îngrijorată...
  - De ce ești îngrijorată? I-am răspuns tot printr-o întrebare.
  - Pentru că ai ceva la care te gândești și cu toate că te iubesc și mă iubești, nu vrei să-mi destăinui nimic...
  - Mi-e frică de ceva...
  - Ție?? Întrebă ea zâmbind... În afară de Dumnezeu, nu cred că ți-e frică de ceva sau cineva...
  - Crezi în vise?
  - Da... În unele... De ce mă întrebi?
  - Ți-am spus că am venit pe această insulă, așa dintr-o dată. Am venit din altă lume...
  - E posibil...
  - Ce e mai groaznic, e că una din cele două lumi, face parte dintr-un vis...
  - Dar nu e vis! Și ce vrei să spui?
  - Am visat că m-am întors acasă, în lumea mea...
  - Asta este destul de frumos...
  - Da, dar și groaznic! Trăiam realitatea, exact ca aici! Mai că-mi dau lacrimile când îți spun, dar cred că nu voi mai trăi pe insula aceasta, mult timp! Am spus sugrumat...
  - Ce tot vorbești? Ai fost tot timpul lângă mine! Spuse ea blând.
  - Poate că am două existențe... Sau poate am mai avut una... Poate voi mai avea una.
  - Nu înțeleg nimic din ceea ce îndrugi! Acum ești lângă mine și te iubesc! Spuse Mobeea sărutându-mă.
  - Nu... Nu mă înțelegi...
      De fapt nici eu nu înțelegeam nimic... Însă viziunile mele mă stresau foarte mult...
      Ultima viziune fu foarte groaznică. Și până la urmă de ce-mi era frică? De realitate? Da... O realitate groaznică... Visasem că mă aflam în camera mea din casa părintească... Abea de-mi mai aminteam ceva... Lângă mine dormea cineva. Nu era iubita mea Mobeea... Era un copil! Am sărit din pat speriat. Era noapte. Uitându-mă în jur ca un dement, am observat în alt pat încă un copil... Lucrurile din jur începură să-mi revină în memorie, puțin câte puțin... Era posibil? După aproape treizeci de ani petrecuți în sălbăticie? Mi-am privit brațele și picioarele. Nu eram eu! Ce se întâmplase? Musculatura gigantică cu care eram obișnuit, dispăruse iar în locul ei rămăsese, doar cea de adolescent... Mă simțeam ca un păianjen... M-am uitat la îmbrăcăminte... Era cea cu care petrecusem primele zile în sălbăticie! Erau întregi! Îmi aminteam foarte bine cum le deteriorasem puțin câte puțin în diferite situații... M-am repezit la făpturile care dormeau în paturi. Mi se păreau cunoscute... Erau frații mei! În semiîntuneric am distins ceva negricios pe dulap. Am luat obiectul în mână. Habar nu aveam ce era... Chipul meu se oglindea în-trânsul... Chipul meu? Nu era chipul meu... Trăsăturile mele bărbătești, dispăruseră, ca și barba... Mi-am pipăit obrazul... Asta, îmi aduse aminte de Mobeea... Aveam obrazul fin, ca al ei... Deodată, ciudățenia care semăna cu o oglindă se făcu luminoasă și speriat era cât pe ce să o scap din mână... Am privit buimac la desenele colorate date la iveală de lumina ce provenea din oglindă... Prima dată îmi sări în ochi câteva cifre cunoscute... 7:30! Era ora! Era un ceas! Atunci mi-am amintit ce era de fapt, oglinda din mâna mea... Era telefonul meu!
      O alarmă ciudată care mă scotea din sărite, se făcu auzită... Frații mei se sculară și începură să se îmbrace... "Cum? Nu sunt bucuroși că mă revăd?" Mii de întrebări, îmi asaltau creierul... După ce se îmbrăcară, se îndreptară spre ușă.
  - Unde plecați?
  - La școală! Unde vrei să plecăm?!
  - La școală?
  - Da, ce crezi, că e vacanță? Îmi spuse unul din ei și dispăru pe ușă după celălalt.
      Am rămas ca prostit în mijlocul camerei, aproape jumătate de oră... Totul era clar... Avusesem doar un vis! Nu o regretam decât pe Mobeea!
  - Mobeea!!! Am răcnit disperat trântindu-mă jos... Aveam inima zdrobită... Nimeni nu mă va înțelege... Lacrimile îmi țâșniră din ochi... Eram încă copil... Eram la liceu! Toate îmi veniră în minte... Uram viața... Doream să mă întorc la Mobeea! Doream să mă strâng de gât... Noroc de celelalte vise care într-un fel mă pregătiseră, altfel la contact brusc cu realitatea, m-aș fi sinucis...
  - Mobeea, Mobeea... Îngăimam aceste cuvinte scuturat de plâns...
      Un zgomot, mă făcu să sar în picioare. Mi-am șters lacrimile și m-am prefăcut că așez ceva...
  - Te-ai sculat? Am auzit gălăgie... Ai trezit toată casa!
      Un glas de femeie! Asta-mi făcu ca inima să-mi tresară! Întorcandu-mă am dat ochii cu o ființă pe care am cunoscut-o imediat... Era sora mea!
  - Ce?? Încă ți-e somn? Întrebă ea, probabil observându-mi ochii umflați de plâns.
  - Nu...
  - Ce stai? Îmbracă-te, sau vrei să pierzi primele ore?
  - Primele?
  - Da... Spuse ea consultând o foaie... Continuă:
  - Așa... Ai fizica, două ore de fizică... De asta vrei să chiulești, că ai mediile încheiate, a?
  - Ce medii? Am întrebat-o aiurit...
  - N-ai spus tu ieri? Întrebă ea, privindu-mi moaca buimacă, și apoi continuă:
  - Hai, că te las. Probabil îți dai și tu seama că ai căzut din lună...
  - Nu chiar din lună...
       Eram foarte sigur că nu căzusem din lună... De fapt, nu știam de unde căzusem... Poate dintr-un vis cu sfârșit tragic...
      M-am îmbrăcat cu mare greutate... Hainele mă sugrumau... La ieșire am dat peste bicicleta mea... Da... Mergeam cu bicicleta... Uitasem! Însă ieșind afară, am constatat schimbarea radicală de aici... Era iarnă!
      Ajuns la liceu, și asta destul de dificil, că nu prea știam drumurile și nici să merg pe bicicletă, mi-am căutat clasa... Foarte enervant... Până nu am pus la punct câțiva șmecheri care râdeau de mine, nu mi-am găsit clasa. Ultimul fusese silit să-mi arate unde era... Am intrat în clasă buimac. O gălăgie dezastruoasă mă întâmpină. Recunoșteam două figuri! Erau doi prieteni... Aceștia se apropiară de mine...
  - Ei, la ora asta se vine?
  - Băiatul se trezește la zece... Vine cu bicla... Ce vrei...
  - Ia băiatu', hai la un skanderberg, să văd dacă ești la fel de forțos...
      I-am recunoscut pe Z. Roberto și A. Andreev... Îmi fu imposibil să încheg vreo convorbire cu ei... Zgomotul nu-mi dădea voie...
  - Tăceți!!! Urletul meu, amuți toate gurile...
  - Ce răcnești așa? Parcă te-ai sălbăticit! Spuse o fată cu gura mare...
  - Dacă mai scoate unul un sunet îl snopesc!
      Eram cu nervii la pământ... Atunci am observat că erau mai multe fete... De fapt, proveneau cu toate, dintr-o zonă în care educația era pe ultimul loc... Să dau în fete? Poate o bulgăreală...
  - Hai afară... Spuse A. Andreev...
  - Nu de alta, dar mă faci să cred că chiar o s-o faci... Spuse Z. Roberto...
     Pe hol, m-am întâlnit cu o figură foarte cunoscută... Era profesoară... Era diriginta mea, R. Mihailavski!
  - Ce faci Maylli?
  - Bine... Am răspuns bâlbâindu-mă...
  - Ce s-a întâmplat?
  - Am visat... Adică nu! Am întârziat și vă rog mult să-mi motivați absențele.
  - Cu plăcere...
  - Mulțumesc.
      V-aș plictisi extrem de mult, dacă nu am și făcut-o deja, povestindu-vă toate experiențele mele cu viața pe care o gustam acum... Prietenii mei ascultară visul meu în "prima zi" de liceu...
  - Parcă mi-ai zis un roman... Spuse A. Andreev...
  - De ce nu-ți scrii povestirea asta? Ai deveni faimos! Spuse Z. Roberto.
  - Da, așa te-ai descărca, dar nu în colegi... Spuse A. Andreev...
  - Cred că am uitat și să scriu...
  - Hai, curaj! Mai avem câteva ore... Apoi ajungi acasă... Spuse Z. Roberto.
  - Prietene, spuse îngrijorat A. Andreev, sper că nu ai uitat să te bați! 
     Vre-o șaptesprezece băieți se apropiau cu pasul și manierele specifice găștilor jegoase de șmecheri, cerșetori de chiștoace...
  - Ce vreți, le-am spus blând...
      Unul cu ochelari de soare mă cercetă din cap până în picioare așa cum ar fi cercetat un excrement, apoi adresându-se către unul caftit de mine dimineață, întrebă:
  - Ăsta e?
  - Da boss!
      Bossul mă mai cercetă odată dându-și ochelarii jos, și mă întrebă:
  - Ești șmecher?
  - Nu... Am răspuns sincer...
  - De ce te-ai luat de băieții mei?
  - Te rog să mă ierți, nu am știut că sunt băieții tăi... Dar dimineață, eram foarte supărat iar ei râdeau de mine... Am spus nevinovat...
    Bossul se întoarse spre băieții lui și răcni la dânșii:
  - Bă! Sunteți siguri că ăsta v-a bătut?
  - Da boss...
      Bossul se uită la mine:
  - Ai să vezi acum ce înseamnă să te i-a în primire mama dracului!
  - Boss, îmi cer iertare... Noi trebuie să plecăm, am spus salutându-l.
  - Faceți-i bucățele, răcni bossul...
       Ne aflam în spatele bătrânului muzeu, care se afla la aproape cinci sute de metri de liceu... Să fug nu era o idee bună căci aș fi dat dovadă de lașitate, așa că m-am decis pentru luptă... Nu venea nici un profesor să salveze situația...
  - Prieteni, să le arătăm noi ce înseamnă bucățele... Am spus printre dinți prietenilor mei.
    Bossul dădu drumul la muzică, cu o boxă mică. Unul din băieții săi puse un scaun pe trotuar, iar bossul se așeză cu manierele președintelui american, Donald Trump. Muzica era o manea scârboasă care mă scotea din sărite. Tăbărâră cu toții pe noi, ca niște câini hăituiți de foame... Peste un sfert de oră, se tăvăleau cu toții pe trotuarul erodat al vechiului muzeu... Bossul stătuse departe... Văzând că mă îndreptam spre el, acesta spuse:
  - Boss, stai... Și o luă la fugă spre liceu...
  - Hai să plecăm de aici, spuse A. Andreev...
  - Am făcut o treabă bună. Spuse Z. Roberto, cu glasul lui gros ca de homai...
  - Prieteni, vă mulțumesc... Mă duc la cancelarie să anunț chelfăneala...
       Ajuns la cancelarie, am bătut la ușă... O profesoară pe care nu o prea știam bine, își făcu apariția.
  - Ce e?
  - Bună ziua. Vă rog să mă scuzați pentru deranj, însă doresc să anunț, că tocmai am bătut șaisprezece elevi din liceu.
       Văzând că profesoara care se uita pe deasupra ochelarilor la mine, rămăsese cu gura căscată, am încercat să mă scuz:
  - Vă rog să mă iertați... Nu am nici o vină...
     Gura se închise, apoi deschizându-se, corzile vocale făcură să se audă un strigăt ce părea mai mult, un strigăt de ajutor:
  - Doamnă B.! Veniți repede! Vă caută cineva!
     Profesoara dispăru, iar în pragul ușii, apăru doamna B. pe care o cunoșteam... Era profesoară de psihologie...
       Nu vă mai spun de experiențele mele de acasă cu părinții... Ce greu era să fiu copil, când aveam de fapt sufletul unui bărbat... Mă mângâia totuși faptul că până la urmă fusese doar un vis și Mobeea nu exista. Aș fi fost nespus de îndurerat s-o știu trăind undeva, topindu-se de dorul meu. Dacă aș fi știut-o vie, despărțit de ea, aș fi fost mort... Oare voi mai găsi vreo fată ca Mobeea pe pământ? Deocamdată nu aveam chef de asta... Mi-era silă de toate fetele... Aveau să treacă toate ca un vis... Toate zilele vieții... Visul frumos se transformase în sumbra realitate!
      Începusem să scriu ca într-un jurnal, toate câte mi se întâmplaseră în lumea aceea minunată... Poate chiar exista... Unele lucruri mi le aminteam cu greu... Mi-aminteam de Mikatto... De noaptea în care acesta auzind zgomotul bătăliei, se grăbise să-și săvârșească mișelia... Mi-aminteam de vorbele Mobeei:
- "M-aș fi sinucis..." Ce ființă curată ca lacrima. Ca un crin plin de roua dimineții...
      Ajunsesem la concluzia că fusese un vis prea ieșit din comun... Poate exista o ușă, care se deschidea spre tărâmurile lumii aceleia... Către Mobeea... Nu era seară, în care gândul meu nu zbura spre ea... Doream să o visez...
      Eram în vacanța semestrială iar eu tot scriam în roman... Parcă îmi părea rău că îl termin... Nu-l scrisesem ca să-l public, ci ca să mă descarc...