AUT VERA SOMNIA

Cap.38. Prieteni până la moarte.

      Sasud, fu spălat și așezat în patul meu. Sângele îi mai picura din rană. Era rănit la piept, în partea stângă, pe lângă alte multe răni mai mici. Adversarul își înfipsese sabia în pieptul lui Sasud, chiar sub sân. Avea o rană urâtă și erau slabe șanse, ca acesta să trăiască.
  - Are doar o slabă licărire de viață în el, spuse Mobeea ascultându-i respirația.
  - Ei bine, licărirea de care vorbești, trebuie menținută și întreținută. A pierdut mult sânge...
  - Mă voi îngriji de el, spuse Mobeea.
  - Mulțumesc Mobeea... Sunt sigur că va trăi...
      Sasud probabil că era leșinat. M-am dus să îmi pregătesc alt culcuș deoarece patul meu era ocupat de Sasud...
      A doua zi m-am trezit foarte devreme, cu toate că nu dormisem mai mult de trei ore, deoarece mă culcasem târziu... Mobeea era la căpătâiul rănitului. La privirea mea întrebătoare, ea spuse:
  - Delirează...
  - Ce spune?
  - O mulțime de lucruri, fără niciun  înțeles...
      Cu toate că vorbeam în șoaptă, rănitul ne auzi și deschise ochii... Zarindu-mă, îmi spuse cu glas șoptit, să mă apropii...
  - Prietene, cred că am să mor... Spuse el cu glas sfârșit...
  - Nu vei muri Sasud...
  - ... Nu... Te rog să o chemi pe Abianami...
  - Abianami? O cunosc! Spuse Mobeea. Am fost prietene, cândva în copilărie...
  - Abianami... Îngăimă Sasud...
  - Mă duc chiar acum!
      Ajuns în satul panturanilor, am început să îi întreb pe oameni, unde locuiește Abianami. După un sfert de oră de căutări, am găsit-o sau mai degrabă, mă găsi ea pe mine... Primele ei cuvinte, fură acelea de a mă întreba, unde e Sasud... Știa că sunt prietenul lui...
  - Este la mine acasă...
  - I s-a întâmplat ceva? Întrebă ea, îngrijorată...
  - Nu... Doar o mică rană... Îi va trece repede, am continuat, văzând că fata pălește.
  - E rănit? Vreau să îl văd! Spuse ea alergând către un baicaro, pe care îl încălecă cu ușurință... Am încălecat și eu, apoi am pornit în galop către locuința mea... Se vedea de la o poștă că cei doi, sunt îndrăgostiți. Abianami, era o fetișcană de vre-o șaptesprezece ani, înaltă și frumoasă cum de altfel, erau toate fetele panturanilor... Eram sigur că Sasud nu va muri... Cei doi se iubeau și asta îl va ajuta nespus, pe Sasud, să se vindece... Abianami odată ajunsă în camera rănitului, păli și căzu în genunchi, lângă patul pe care zăcea Sasud...
  - E mort? Îngăimă ea...
  - Nu... Poate leșinat...
      Sasud nu era leșinat, căci deschizând ochii și văzând-o pe iubita lui, nu putu să spună decât două vorbe și leșină... :
  - Abianami, iubito...
  - O Sasud iubitule, ce ți sa întâmplat? Spune ceva! Strigă Abianami disperată, apucând învelitoarea cu care era acoperit Sasud și vrând să o dea la o parte. Am oprit-o printr-un gest scurt, spunându-i:
  - Promite-mi că nu vei ridica învelitoarea!
      Știam că nu va rezista, dacă va vedea rana, deoarece Abianami era foarte slabă... Abianami se uită cu ochi măriți la mine.
  - Va muri?
  - Nu, dar tu nu ești pregătită să-i vezi rana, mă înțelegi?
  - Da... Dar vreau să-l îngrijesc!
  - Dar nu ești decât o copilă!
  - Îl iubesc! Va muri fără mine!
  - Bine, te va ajuta și Mobeea...

       După două săptămâni de îngrijiri, Sasud se simțea ceva mai bine, însă îi trebuia aproape un an ca rana să i se vindece în totalitate! Abianami îl îngrijea foarte bine și nu dorea cu nici un chip să se despartă de iubitul ei... Câteodată, o găseam în genunchi dormind cu capul sprijinit de patul iubitului ei... Mă mișcase profund atâta devotament, iar Mobeea plângea când o vedea atât de slăbită. În prima săptămână, nu mâncase aproape nimic. Începuse să mănânce, de când Sasud se simțea ceva mai bine... Pentru că Sasud și Abianami ocupau camera noastră, eu și Mobeea ne-am mutat sus pe platou, unde am instalat un cort rezistent și spațios, din piele... Nasinason rezolvase problema corăbiilor, așa cum îmi promisese, însă într-un mod la care nici nu mă gândisem. Acesta luase aproape toate corăbiile, lăsându-le luptătorilor Mikatto doar viața și strictul de corăbii, pentru ca aceștia să se întoarcă la casele lor...
  - Nasinason ce faci tu cu aceste corăbii? La întrebarea mea, Nasinason se uită uimit la mine:
  - Homailor le plac apele mării, și deja s-au deprins cu valurile ei!
  - Cum așa Nasinason?
  - Am învățat să navigăm prietene! E extraordinar! Am descoperit lucruri noi și pământuri noi! Credeam că acest pământ, căruia tu îi spui insulă, este singurul care există! Iar de când sunt pe mare, am văzut puterea Dumnezeului tău care acum e și Dumnezeul meu!
  - Nasinason mă uimești...

      După șapte luni, Sasud se puse pe picioare, însă nu era vindecat complet... Într-o zi îmi spuse:
  - Aș dori să plec acasă, în satul meu...
  - Dar nu ești vindecat complet, am spus...
  - Nu vreau să vă mai stingheresc...
  - Sasud mă jicnești? Cum poți vorbi așa frate? Ești prietenul meu cel mai bun! Mi-aș da viața pentru tine, așa cum ai făcut-o și tu!
  - Mă gândesc la venirea iernii...
      Întradevăr, avea dreptate... Iarna avea să vină în curând...
      Sasud fu cărat de doi homai pe o targă împletită, până la locuința sa.
  - Sasud te voi mai vizita, am spus, strângându-i mâna.
  - Mulțumesc pentru tot, spuse Sasud.
  - Nu ai de ce să-mi mulțumești! Iar Abianami, nu trebuie să te părăsească! Am spus, întorcându-mă spre Abianami, care-mi zâmbi.
  - Ești o fată curajoasă! Ai grijă de prietenul meu...