AUT VERA SOMNIA

Cap.22. Fulgi de nea.

Totul era acoperit cu pătura fulgilor de zăpadă care cădeau din cer, deși și mari... Iarna, venise brusc însă eram pregătiți... Peisajul, părea că o bucură nespus pe Mobeea. Crăcile copacilor pline de frunze încă, se rupeau sub greutatea enormă a zăpezii... Am dat de mâncare animalelor, apoi am făcut focul în cabană... Mobeea, făcuse un fel de lumânări, din grăsimea animalelor ucise de mine... Am acoperit ferestrele zăbrelite cu blănuri, ca frigul să nu poată intra...
În acea zi, am avut parte de o întâmplare ce era să fie fatală pentru mine... Mă aflăm pe plajă și mă uitam la valurile mării, care băteau straniu în țărmul înghețat. Am surprins un fel de mârâit, care venea din dreapta mea... Observasem cu spaimă, că zgomotul venea de la un fel de animal ce semăna mult cu felinele. Nu mai văzusem un astfel de animal nici printre cele prinse în capcanele mele... Semăna cu un tigru, însă avea aproape doi metri până la umeri. Ce era mai ciudat, era faptul că felina avea cei doi canini ai maxilarului de sus, foarte mari. Pot zice enormi. Chiar mă întrebam, la ce-i pot folosi... Eram înspăimântat nu de felină, ci de faptul că eram aproape neînarmat... Aveam doar un cuțit!
Mă îndreptam încet, cu spatele către cabană, urmărind felina care parcă torcea de plăcere, biciuind aerul cu coada ei puternică... Chiar atunci, felina făcu un salt și începu să alerge spre mine... Nu avea rost să fug... Oricum m-ar fi ajuns! Eram foarte sigur că am să mor... Am așteptat cu cuțitul în mână... Felina se apropie în viteză, iar când aceasta vru să mă zdrobească cu o lovitură de labă, m-am strecurat cu iuțeală printre picioarele ei, dându-i o lovitură în abdomen... Felina scoase un răget și se repezi spre mine, furioasă. Făcuse un salt și se repezize cu tot corpul asupra mea. M-am rostogolit, evitând atacul. Bestia se repezi din nou și-mi dădu o lovitură de labă, de care nu am avut timp să mă feresc. O a doua mă trânti ca pe un șoricel în zăpadă pufoasă...
Felina se repezi spre mine aruncându-se dintr-un salt, cu toată greutatea pe mine. Reușisem ca acest salt să-l întâmpin cu o lovitură de cuțit, ce făcu bestia să sară în aer miorlăind fioros. Aceasta se repezi din nou și mă țintui la la pământ, cu labele ei puternice... Din gât și din abdomen, sângele curgea șiroaie în zăpada care se topea primind ceea ce, în orice ființă, înseamnă viață. Mi-am eliberat mâna și am început să lovesc labele cu cuțitul. Felina, cu toate loviturile, părea că nu vrea să-mi dea drumul. Își plecă capul enorm să mă sfârtece. Mă zbăteam disperat, lovind continuu înnebunit de durere, bestia ce căuta să-mi curme viața. Cuțitul și apărătorile de la mâini, întâlniră de nenumărate ori, buzele și colții enormi ai felinei ce se mișcau cu iuțeala morții deasupra mea... Lovind-o, bestia scoase un fel de miorlăit disperat, și mă eliberă din strânsoarea mortală... Nimerisem bestia în ambii ochi iar acum răcnea tăvălindu-se, sărind și lovind aerul cu labele. Amețit, mă uitam bucuros clătinându-mă, la jivina de care scăpasem... O lovitură de labă în piept mă răsuci în aer, aruncându-mă la o distanță de aproape cinci metri... Chiar atunci, se apropia Mobeea alergând, probabil auzise zgomotul făcut de felină... Am mai văzut corpul felinei zbătându-se în agonia dinaintea morții, capul Mobeei ce se aplecase asupra mea și apoi, apoi nimic...
Deschizând ochii, am vrut să mă ridic în șezut, însă o durere ascuțită mă țintui locului, făcându-mă să icnesc scurt... Mă durea pieptul și credeam că bestia îmi zdrobise toate coastele... Însă puteam să vorbesc să respir și să îmi mișc tot restul corpului... Am constatat că sunt în patul meu, acoperit de blănuri... Mă adusese Mobeea? Am strigat-o iar capul ei, cu părul ca tăciunele, apăru deasupra mea cu fața ei îngrijorată și întrebătoare:
- Ce sa întâmplat? Întrebă ea.
- Tu m-ai adus aici?
- Da eu... Nu ai deschis ochii de două zile, spuse ea cu o sclipire de bucurie în ochi.
- Poftim? Am întrebat uimit...
- Nu vorbi, ai pierdut mult sânge. Ai o rană la piept, spuse ea încet.
- Într-adevăr, de abia atunci am observat pieptul meu, bandajat probabil cu rochiile Mobeei...
- Ce rană?
- Tocoruma ți-a sfâșiat pieptul cu ghearele...
- Cum te-ai descurcat singură?
- Am vânat iepure și câteva păsări... Spuse ea zâmbind
- Putea fi periculos!
- Ce puteam face? Acum, lasă-mă să te îngrijesc, spuse ea, și-mi întinse un vas în care se afla zeama din fructele pe care le culesesem... Trebuie să-ți refaci puterile și să îți recapeți sângele... Ai fost un războinic curajos...
I-am spus Mobeei să mă ajute să îmi ung rana cu zeama fructelor miraculoase, iar aceasta îmi desfăcu bandajul. Rana era adâncă, însă era curată. Mobeea spălase rana, iar acum mi-o ungea cu zeama unui fruct stors... Mă simțeam slăbit... Poate era din cauza pierderii de sânge... Am căzut din nou într-un somn similar cu o amorțeală... Vedeam ca prin vis silueta Mobeei, care la lumina slabă a lumânării de seu, dereticea în liniște prin cabană...
Mâncam ca un copil, tot ce ea-mi dădea... Din când în când, aveam halucinații... Tot felul de animale sau bestii mă împresurau și nu dispăreau chiar dacă deschideam larg ochii... Fusese un chin... După aproape o săptămână, m-am trezit cu mintea lucidă și mă simțeam gata de orice... Însă eram încă slăbit... Puteam însă, să mă plimb cu pași nesiguri prin cabană, unde era cald și bine... Dând la o parte niște blănuri, am observat pe fereastră, că iarna se întețise, iar zăpada se înălțase cu mult peste un metru...
Mi-am dezvelit rana, deoarece eram sigur că aceasta se va vindeca mai bine în contact cu aerul... Oricum se uscase și simțeam o mâncărime, ce îmi dădea o dorința arzătoare unde scărpinat...
Mobeea vâna singură și se descurcă destul de bine, deoarece venea cu iepuri în nenumărate rânduri și rareori câte o pasăre... Era destul de periculos pentru Mobeea să vâneze singură, mai ales că partea insulei în care eram instalați, iarna era ocupată de animale de pradă... De nu era Mobeea probabil aș fi murit de mult... Îmi salvase viața... Acum, trebuia să plece la vânat în locul meu altfel am fi murit e foame amândoi...

După vreo două săptămâni de inactivitate, eram aproape vindecat, iar când i-am spus Mobeei că voi merge din nou să vânez, aceasta nu-și crezu urechilor, probabil că nu își dădea seama de efectele miraculoase ale fructelor... Îmi cercetă rana și îmi spuse că nu pot merge la vânătoare...
- Dar sunt vindicat! Nu mai simt nici o durere! Am spus nerăbdător...
- Nu! Îți poți deschide rana și va fi mult mai rău...Spuse ea blând.
- Poftim? Am spus, încercând să nu o înțeleg...
- Nici un poftim! Spuse ea arătându-mi patul, la vederea căruia, mi se puse un nod în gât... Nu nu mai puteam sta așa! Mobeea nu mă înțelegea, pentru că era femeie. Eram obișnuit cu activitatea, nu să stau închis ca un șobolan... Nici măcar nu mă lăsa să văd animalele! Cei doi baicaro, îndurau cu îndârjire iarna, care în adăpost, nu prea era friguroasă... Poate Mobeea, nu mă lăsase să ies din închisoarea mea, pentru că mi-aș fi afectat sănătatea... Sănătatea? Ce, mă credea copil? O aveam de fier!
Nu știu de ce, însă mă supuneam cerințelor, dorințelor și regulilor ei ca un copil... Mă întrebam de ce...? Poate că avea dreptate... Nu puteam risca să mă îmbolnăvesc, când rana nu mi se vindecase încă... Așa cum spunea ea... Dar nu puteam sta așa! Nu puteam sta, când ea era la vânat și poate în pericol... Dar ce putem face? În clipele când ea era plecată, ieșeam din cabană și mă plimbam gânditor prin zapada afânată care îmi scârțâia supt tălpi...Oare avea să mai țină mult această iarnă? Gândurile îmi fură întrerupte, de glasul Mobeei, blând și plin de dojană:
- Ți-am spus sa nu ieși afară...
- Te-ai întors deja? Am întrebat uimit.
- Da... Am avut noroc...
- Bine Mobeea, dar nu mai pot sta așa, am spus referindu-mă la starea mea de inactivitate.
- Așa? Știu! Intră mai repede în cabană, nu vezi în ce hal ești? Spuse ea grijulie apucându-mă de mână. De abia atunci, am observat că uitasem să-mi să iau în picioare papucii de blană, făcuți de Mobeea. Am încercat să mă scuz, totuși:
- Doream doar să mă spăl pe picioare...
- Glumești? Spuse ea nevenindu-i să creadă.
- Nu... Dar ți-am mai spus...
Am intrat în cabană, fără să mai spun nimic... Adevărul e, că ieșisem ca un prostănac mai mult dezbrăcat, dar mă simțeam enorm de bine... Eram ca un fier încins... Chiar nu-mi era frig și pot spune că ieșirea mea mă înviorase și mă relaxase, iar când i-am spus Mobeei acest lucru, aceasta se uită la mine, crezând probabil că mai am halucinații...
- După o săptămână te vei putea duce... Până atunci te vindeci.
Îmi mai umpleam zilele, făcând săgeți. Făcusem atât de multe, încât mi-ar fi ajuns pe jumătate de an... Doream să citesc ceva. Orice, numai să umplu timpul... Uneori când Mobeea nu era plecată la vânătoare, mai ales seara, discutam vrute și nevrute. Discuțiile se prelungeau până târziu... Vorbeam despre obiceiurile poporului ei și despre lumea din care venisem. Unele lucruri pe care le spuneam, pentru Mobeea păreau supranaturale... De exemplu telefonul... Nu putea înțelegea nimic... Observasem că în săculețul cu hârtii date de Cotbac, o foaie destul de mare, iar când m-am uitat pe ea, nu am înțeles mare lucru... Întrebând-o pe Mobeea, aceasta îmi explică că datorită acesteia, își dau seama când se termină anul... Era ceva cu totul interesant! Chiar neobișnuit! Un an cu nouă luni și două anotimpuri! Cel călduros format din șapte luni și cel friguros numai din două! Fiecare lună era formată din cinci săptămâni, cu diferențe de câteva zile! Deci mă aflam în în a cincea săptămână, din luna a opta! Mai era o lună de frig!
Mă vindecasem de-a binelea iar acum vânam eu... Călare pe baicaro, din când în când dădeam o raită și în munții, unde căprioarele erau foarte multe... Mobeea își luase în primire vechile ei îndeletniciri, cu multă bucurie... Când vânam animale mai mari, nu lăsam aproape nimic din vânat. Aici se folosea totul... Nu lăsam decât oasele și măruntaiele, care și acestea erau mâncate până la ultima bucățică de animalele de pradă sau păsări... Aici nu se pierdea nimic... În astfel de cazuri, când mă întorceam acasă încărcat de carnea ce o puneam în saci pe baicaro, aveam vânat pe câteva zile... Carnea o săram, apoi o depozitam într-o groapă și o lăsam la înghețat... Lemne avem din belșug, chiar și pentru două ierni... M-am gândit că în zilele când îmi surâdea norocul la vânat și când acesta se afla din abundență, carnea să o depozitez în peștera sărată... O putem folosi ca o băcănie... Iar zilele acelea nu se lăsară mult așteptate. Pentru că nu aveam ce face la cabană, atât eu cât și Mobeea ne plimbam pe baicaro aproape toată ziua, în căutarea cărnii și a blănii... Mobeea îmi spuse că pot face negoț cu piele de animale... Pentru ce? Și cu cine? Cu oamenii poporului ei? Ce îmi vor da în schimb? Probabil că aur... Nu avem ce face cu el... Însă era păcat de blănurile și de pielea animalelor ucise. Nu puteam să le arunc... Oricum peștera începea să se umple cu carnea și blana animalelor ucise... O făceam mai mult ca să ne umplem timpul care la cabană era plictisitor. Vara, în peștera sărată, carnea nu se strica datorită răcelii ce se afla aici, cât și a sării... Mai erau aproape două săptămâni și vara avea să vină dar vremea nu indica nici un semn de schimbare...
Odată, plimbându-mă pe malul înghețat al mării, am surprins în valurile verzui și pline de bancuri de gheață, un fel de animal ciudat... Nu văzusem decât o spinare neagră, lucioasă și înotătoarele de la capătul corpului... Era foarte mare... În aproape jumătate de oră plaja se umpluse de niște creaturi care scoteau niște răgete care îmi spărgeau timpanele... Am fugit și le-am privit de la depărtare... Păreau a fi morse sau foci... Erau niște adevărați giganți... Probabil unul singur cântărea cinci tone... Caninii de sus erau enormi și aveau o lungime, de peste doi metri. Animalele erau acoperite cu o blană mătăsoasă de culoare neagră. Un negru lucios, ce dădea în albastru... Aceste animale erau foarte greoaie, însă în apă, deosebit de rapide...
Se apropiase și Mobeea, privind mirată la nou-veniții care datorită greutății lor, se părea că vor scufunda insula... Am întrebat-o că dacă știe ce sunt aceste animale, însă ea îmi spuse, că nu mai văzuse niciodată așa ceva. Animalele nu stătură mai mult de o oră și spinările lor lucioase, se pierdură din nou apa verzuie...
În ultima săptămână a iernii, zăpezile începură să se topească.