AUT VERA SOMNIA

Cap.44. Bătrânul Sikka.

      După un an, eram sănătos tun. Eram fericit că am doi prieteni de nădejde ca Nasinason și Sasud și mai ales că aveam lângă mine cea mai iubită ființă de pe pământ...
  - Ce-ai zice dacă am vizita cealaltă zonă termală? Am întrebat-o pe Mobeea într-o zi...
  - Dar e foarte periculos...
  - Da, dar vindecat complet și sunt mai zdravăn ca niciodată, am spus, încordându-mi brațul care pârâi îngrijorător...
  - Da, de asta nu mă îndoiesc, dar animalele care trăiesc acolo sunt cu mult mai puternice decât tine...
  - Le-ai văzut?
  - Da... Mi le-a arătat tatăl meu, de multe ori...
  - Văd că ești vie... Am tachinat-o eu...
  - Ne-am uitat de pe o margine stâncoasă, animalele trăiesc într-o vale cu pereți abrupți...
  - Păi asta vreau să fac și eu!
  - Bine, îți voi arăta locul, numai după ce-mi promiți că nu vei încerca ceva riscant! Spuse ea cercetându-mă cu încordare...
  - Îmi dau cuvântul!
  - E de ajuns, mâine îți convine să plecăm?
  - Da!
      A doua zi dis de dimineață eram gata de drum. Mă îmbrăcasem cât mai lejer și mă înarmasem cu arcul, sabia și securea cu care ucisesem jivina care mă pusese la pat... Mobeea se îmbrăcase cu o rochie peste care-și încinsese mijlocul subțire, cu un brâu lat de piele. Nu era înarmată decât cu un arc micuț și cu cuțitul ei, de care nu se despărțea niciodată...
  - Suntem gata? Am întrebat zâmbindu-i.
  - Gata...
  - În ce parte o luăm?
  - Înspre satul panturanilor.
      Cu toate că ne dusesem într-o expediție care avea să dureze până seara, nu ne-am luat animalele de călărie deoarece ne-ar fi strânjenit.
  - Câți ani aveai când ai văzut locul?
  - Cred că paisprezece ani...
  - Îl mai ții minte de atunci?
  - Foarte bine...
       De mâncare, nu luasem nimic afară de câteva fructe miraculoase pe care le-am pus în tolbă... Puteam vâna și pe deasupra, jungla era plină de copaci roditori... Mobeea mergea lângă mine, sprintenă ca o căprioară...
  - Nu ai obosit? Am întrebat-o, uitându-mă la ochii ei negri și la nările fremătânde...
  - Nu... Nu încă...
  - Când obosești, să-mi spui.
  - Nu obosesc așa ușor, sunt la fel de puternică ca tine...
  - Te cred... Am spus zâmbind și apoi întinzându-i mâna pe care ea mi-o luă într-ale ei, am întrebat-o:
  - Mai e mult de mers?
  - Cam tot încă pe atâta, cât am făcut până acum...
      Din când în când îmi făceam loc cu sabia. Mobeea, mă urma la numai un pas în urmă. Reușise să vâneze o pasăre din zbor...
  - Pentru popas spuse ea, arătându-și dinții albi, într-un zâmbet larg.
      Cred că era ora doisprezece, când începurăm să urcăm o pantă lină...
  - Poposim? Întrebă Mobeea, care acum ținea două păsări în mână.
  - Da!
      Am poposit acolo și după ce am mâncat și ne-am odihnit, am pornit din nou la drum...
     După trei ore de urcuș continuu, ajunsesem la capătul drumului nostru. Ceea ce urcasem noi, nu era decât un vulcan sau munte erodat, care pe partea cealaltă, se termina printr-o vale extrem de abruptă, pietroasă și lipsită în totalitate de vegetație. De la mijlocul acestei pante, curgea un adevărat râu de apă clocotită deoarece cu toată căldura de afară, din acesta ieșeau aburi. Acesta își urma cursul în mod natural printre cele mai joase văi, spre marea care se vedea în depărtare... Probabil că muntele, chiar avea origini vulcanice... Dacă la gura de vărsare locul era total lipsit de vegetație, acolo unde apa era doar caldă, vegetația era extrem de dezvoltată. Plantele erau adevărați copaci iar copacii adevărate capodoperele ale naturii...
  - Dar nu văd nici un animal...
  - Uite acolo, spuse Mobeea, arătându-mi cu degetul...
       Într-adevăr, un cap de animal ieșea din ceea ce din locul în care ne aflam, nu arăta decât ca niște tufișuri...
  - Întradevăr e incredibil, nu am mai văzut așa ceva!
  - De aici totul pare minunat... Spuse Mobeea gânditoare aplecându-se peste marginea abruptă... Tatăl meu mi-a spus...
  - Mobeea ai gri... În clipa următoare un bolovan se desprinse de sub piciorul Mobeei care alunecă, iar aceasta se rostogoli cu un țipăt scurt și înspăimântat, pe panta abruptă... Într-o clipă, am prevăzut un pericol și mai mare... Putea aluneca în apa clocotită, care se afla la numai cinci sute de metri sub ea.
       Mi-am dat drumul pe panta pietroasă, alunecând mai mult, decât alergând. Am luat-o înaintea Mobeei și proptindu-mi picioarele în pietre, am așteptat-o. După ce am prins-o, ne-am îndepărtat de izvorul clocotit și am încercat să urcăm. Era imposibil! Pietrele alunecau pur și simplu de sub noi...
  - Dacă nu putem urca, atunci să coborâm! Am spus uitându-mă la Mobeea.
  - E vina mea...
  - Nu! Am întrerupt-o, apoi am continuat:
  - Nu-i nimeni de vină și dacă totuși cineva e vinovat, atunci acela sunt eu. Eu am dorit să vin aici și trebuie să ieșim din încurcătură...
      Coboram cu multă precauție... Pietrele se rostogoleau de sub picioarele noastre...
  - Ai grijă să nu te rănești! I-am spus Mobeei, asta ne-ar mai lipsi!
      După o oră de coborâș, vegetația începu să fie din ce în ce mai deasă și diversă, însă nu eram acolo să o studiez. De o oră rătăceam continuu sau mai bine zis ne îndreptam paralel cu muntele, spre dreapta către răsărit. Doream ca să ocolim muntele ca să ieșim din raza animalelor de pradă... Drumul pe care-l urmam, era foarte dificil, deoarece ocoleam totdeauna potecile bătătorite. Aceste poteci îți dădeau fiori. Erau late cât o autostradă și pline de urme gigantice... Odată era cât pe ce să fim striviți de unul dintre proprietarii acelor urme uriașe...
       Se apropia seara, iar noi mergeam în continuare... Mobeea mergea tăcută. Părea foarte obosită...
       La un moment dat, am auzit în urma noastră un zgomot teribil... Am înțeles îndată ce era. Ori era un grup din sutele de animalele de pradă de aici, care alergau pur și simplu în direcția noastră, ori același grup ne vâna pe noi. Oricum în ambele cazuri, sau în oricare alt caz, am fi fost în pericol de a fi zdrobiți sau mâncați... Mi se părea un lucru îngrozitor, ca vânatul să fie cină, înainte ca acesta să fi luat cina...
        Am luat-o la fugă și m-am lămurit de îndată, că noi eram cei vânați, deoarece într-un luminiș unde animalele din spatele nostru ne văzură, scoaseră niște sunete îngrozitoare. Alergând, am îndrăznit să arunc o privire în spate. Pe urmele noastre, se aflau un fel de haită de dihănii, ce probabil că erau asemănătoare cu cei mai urâți draci. Aveau culoarea roșie, cu dungi galbene. Erau mari cât un struț și chiar semănau cât de cât cu acesta, cu singurele deosebiri, că trupul se termina cu o coadă lungă ca de șopârlă, iar capul lung și subțire într-o gură cu dinți ascuțiți. Păreau o haită de lupi hămesiți. Aceștia se aflau la numai douăzeci de metri în urma noastră, însă nu acesta era lucrul îngrozitor, ci faptul că distanța se micșora, din ce în ce mai mult! Făcusem această observație foarte deranjantă, când Mobeea strigă descurajată:
  - Perete stâncos!
  - Poftim? Bine, mă voi lupta cu dracii ăștia împielițați, am spus scoțându-mi o săgeată din tolbă. Trăgeam săgeată după săgeată. Aceștia în număr de aproape cincizeci, se apropiau tot mai mult. Mi-am scos sabia, pregătindu-mă pentru lupta corp la corp. Aveam de gând să mor apărând-o pe Mobeea.
  - Mobeea? Tocmai observasem că dispăruse! În clipa următoare, două brațe mă traseră după niște pietre, iar glasul Mobeei îmi spuse:
  - Repede, o grotă! Am urmat-o grăbit. Într-adevăr, se afla o gaură în peretele stâncos. Trebuia să intri pe burtă ca să poți intra. Am intrat repede după Mobeea. În clipa următoare, clănțănitul dinților celor de afară mă făcură să mă bucur grozav... Clănțăneau în gol! Și asta datorită Mobeei.
  - Suntem blocați!
      Într-adevăr nu mai puteam ieși...
  - Dacă nu putem ieși, atunci să căutăm altă ieșire!
      Deodată, din peșteră se auzi un glas omenesc! Acest glas, îmi îngheță pentru o clipă, sângele în vine. Mobeea care era lângă mine începu să tremure, apoi am simțit cum se moaie și dacă nu aș fi ținut-o, ar fi căzut.
  - E un om. Nu-ți fie frică. I-am spus, apoi am continuat, adresându-mă omului nevăzut, ce glăsuise:
  - Cine ești? Am întrebat scoțându-mi sabia.
  - Cine sunteți voi? Dacă-mi, permiteți... Spuse glasul.
  - Suntem oameni pașnici și în pericol de a fi mâncați, de animalele neprietenoase de aici. Cerem protecție.
  - Și dacă nu vă ajut?
  - Bănuiesc că înțelegeți, că o ființă umană sau mai multe, sunt cu mult mai puțin periculoase, decât o haită de dihănii înfometate...
      Ca răspuns, un râs ciudat căruia nu i-am înțeles mesajul se auzi în peșteră...
       În peșteră era semiîntuneric. Lumina se datora unei lumânări aflată în perete. Părea, și chiar era o încăpere locuită. Un pat, un fel de dulap, și alte multe lucruri folositoare, frânghii, cuțite... Din întuneric, se arată făptura unui om. L-am recunoscut imediat! Era bătrânul Sikka! Nu înțelegeam ce caută aici!
  - Sikka! Am strigat amândoi odată...
  - Da... Sikka... Dar tu... Te cunosc! Spuse el apropiindu-se.
  - Îți amintești de namaroc?
  - Da... Tu ești... Și ea e soția ta Mobeea...
  - Da!
  - Ce doriți?
  - Să plecăm din locul acesta blestemat!
  - Nu-i blestemat fiule... Spuse bătrânul cu glas ramolit...
      Din peșteră se auzi un sunet strident...
  - Ce se întâmplă? Am spus îngrijorat...
  - Aaa... Sunt animalele mele... Cresc animale... Ah, da... Acum vre-o doi ani, unul a reușit să scape... Dar cred că a murit la venirea iernii...
      Nu înțelegeam ce boscorodește moșneagul, așa că i-am spus:
  - Ne poți ajuta cu ceva?
  - Ehh copii... Peștera asta duce înspre satul panturanilor dar ieșind de aici, tot nu veți scăpa o bucată de drum de animalele de aici... A mai fost un tunel dar acela l-am înfundat eu, cu foarte multe pietre... De fapt l-am zidit...
  - De ce?
  - Ehh... Tunelul ducea drept în munții din satul panturanilor. Ați fi fost scutiți de pericole...
  - Dar de ce l-ai înfundat? Am spus enervat.
  - Nu ți-am spus că mi-a scăpat un animal? Pe acolo a scăpat!
      Fiind ferm convins că bătrânul e un pic deplasat mintal, nu am mai pus nici o întrebare în legătură cu activitățile sale...
  - Arată-ne celălalt drum!
  - Degeaba v-i l-aș arăta acum, pentru că e noapte și odată ieșiți, nu veți vedea nimic. Veți dormi aici și mâine dimineață, pornim.
     Era o idee bună, deoarece Mobeea era foarte obosită...
  - Bănuiesc că vă este foame? Întrebă bătrânul...
  - Nu... Adică nu vrem...
  - Nu vreți? Întrebă Sikka râzând și punându-ne în față, un coș plin cu fructe. Apoi continuă:
  - Povestiți-mi ce s-a întâmplat, cum de vă aflați aici?
     I-am povestit de-a fir a păr toată întâmplarea, iar Sikka clătină din cap afirmativ:
  - Înțeleg.
  - Dar spune-ne de ce te-ai mutat tu aici?
  - Dar nu m-am mutat, asta e locuința mea de vară!
  - Și de ce stai singur aici?
  - Îmi place singurătatea...
  - Și mie îmi place, am spus, dar nu chiar singur...
  - Eu nu am copii și nici nevastă...
  - Nu ai avut deloc?
  - Nevastă, dar a murit și copiii la fel, dar în bătălii...
  - Înțeleg...
  - Acum, dragii mei, dormiți! Spuse el, arătându-ne patul.
  - Dar tu unde vei dormi?
  - Eu mai am un culcuș, dar în altă cameră... Ehei, sunt multe camere pe-aici...
  - Mulțumim Sikka și noapte bună!
  - Pe mâine dimineață!
      Patul era cam îngust, însă și grota era cam friguroasă, așa că după ce ne-am făcut rugăciunea de seară, ne-am ghemuit unul lângă altul, și înveliți cu o pătură, am dormit buștean până a doua zi dimineața.