AUT VERA SOMNIA

Cap.28. Convalescența.

Leșinasem? Nu puteam ști... Ce se întâmplase? Din câte am putut să observ, mă aflam în camera mea... Cine mă adusese? Am vrut să mă ridic, însă o durere musculară, îmi săgetă corpul din cap până în picioare... Picioarele și brațele mi se umflaseră îngrozitor, iar pieptul mă durea cumplit. Am căutat-o cu privirea pe Mobeea, însă aceasta nu se afla în cameră... Eram chinuit de sete. Gâtul parcă îmi luase foc. Cu mari sforțări și stăpânindu-mă cu greu să nu răcnesc de durere, m-am târât până la vasul cu apă, pe care l-am vărsat pe corpul înfierbântat și chinuit de dureri, bând apa răcoritoare... Un fel de amețeală, puse stăpânire pe mine... Probabil mă aflam în fața unei vedenii, sau aveam halucinații... Vedeam aievea lângă mine, corpul lui namaroc... Arăta, ca un urs gigantic, precum în realitate. Botul, se prelungea ca un fel de rât, împodobit cu cei mai mari și mai diabolici colți, pe care îi văzusem vreodată... Labele erau înzestrate cu gheare ascuțite și încovoiate, ca niște săbii mari... Coada lungă și subțire, avea în capăt, un fel de disc tăios, care semăna mult, cu o secure sau baltag... Era lipsit de păr, în afară de niște smocuri ce-i creșteau de la cap, spre vârful cozii. Aceste smocuri, arătau mai degrabă a țepi ascuțiți. Pe picioare însă avea solzi... Capul hidos, nu avea curechi. Ochii săi roșii, mă ațintiră cu privirea lor de foc...
- Ce vrei? Pleacă! Parcă, te-am omorât...
- Ești prima vietate care a scăpat cu viață din strânsoarea mea, fără să o ating de moarte...
- Cred și eu... Acum șterge-o, ca să nu te omor din nou!
- Să mă omori? Doar cei vii mai pot fi omorâți!
- Pleacă! Tu nu exiști! Am răcnit, aruncând în namaroc, vasul de lut pe care îl golisem de apă... Vasul se sparse de perete, iar năluca, se destrămă și dispăru. M-am târât cu greu din nou în patul meu, apoi am căzut într-un somn adânc...
Am fost trezit, de niște zgomote ciudate... Deschizînd ochii, am zărit-o pe Mobeea, care parcă discuta cu cineva, care se afla afară...
- Ce e? Am întrebat răgușit...
- Un bătrân dorește să te vadă...
- Lasă-l să intre! Era bătrânul care mă provocase... Acesta veni lângă mine și luându-mi mâna între ale lui, se puse în genunchi, lângă patul meu... Nu știam ce dorea, însă uitându-mă mai bine la el, am văzut că îi curg lacrimi din ochi...
- Ce dorești și de ce plângi? L-am întrebat blând...
- Te rog să mă ierți, că te-am făcut de râs și că am pus puterea ta la îndoială...
- Nu ai de ce să te scuzi... Puterea nu e a mea, în schimb eu am fost mândru... Eu sunt de vină.
- Nu, noi te-am provocat, cu râsetele noastre... Tu, ne-ai făcut doar bine... Însă l-ai ucis pe namaroc!
- Nu e nimic bătrâne... Dumnezeu ma ajutat. Acum lasă-mă să mă odihnesc...
- Dacă ți-aș putea fi de folos... Aha! Da... Am un leac, pentru brațele tale umflate... Așteaptă o clipă... Spuse bătrânul și o luă repede din loc, lăsâdu-mă singur, cu Mobeea... Aceasta, mă cercetă îngrijorată...
- Ți-a fost sete? Iartă-mă că nu am fost aici, să te ajut...
- Nu e nimic... Unde ai fost?
- Am fost cu Sasud, prietenul tău... Ma ajutat ca să aduc capul lui namaroc, pe care l-am așezat la intrarea în sat... Dovada că l-ai omorât... Toți sau îngrozit de înfățișarea sa hidoasă...
- Mulțumesc... Sasud e un prieten bun...
- Nu ai de ce să îmi mulțumești... Cum te simți?
- Mă dor doar mușchii...
- Bătrânul Sikka e înțelept și știe o mulțime de leacuri... Sigur îți va da un leac potrivit...
- Când te-am adus, toți au crezut că ești mort... Ești un bărbat curajos.
- Să fugi de moarte, asta înseamnă să fii curajos?
- Da! Curajul de a înfrunta moartea chiar și fugind... Nu ai fugit ci ai luptat! Și fiecare clipă de viață înseamnă o înfruntare a morții.
- E adevărat... Mulțumesc... În clipa aceea intră bătrânul cu un vas micuț din lut, acoperit cu pânză.
- Am aici un leac, care te va vindeca imediat după aplicare.
- Serios? Am întrebat uimit.
- Da... Leacul trebuie aplicat rapid... Foarte rapid! Altfel devine periculos! Mobeea mă va ajuta...
Bătrânul răsturnă un fel de praf într-un vas cu apă, apoi ceru două bucăți de pânză, pe care le îmbibă în vasul cu leacul, care era sortit să mă vinde...
- Mobeea, spuse bătrânul, trebuie să îl frecăm repede cu zeama asta. Ia și tu o bucată de pânză... În câteva secunde, eram ud leoarcă. Simțeam că mă încălzesc, din ce în ce mai mult. Bătrânul îmi răsturnă restul licorii pe corp, o apucă de mână pe Mobeea și ieși repede pe ușă. Nu înțelegeam de ce făcuse acest gest... "Trebuie aplicat repede" Aceste vorbe, îmi sunau în urechi și îmi umpleau creierul, cu sunetele sale stranii... În clipa următoare, am slobozit un răcnet, care făcu să vibreze totul împrejur... Simțeam că iau foc... Flăcări invizibile, parcă îmi mistuiau pielea... Am început să lovesc ca un turbat, tot ce întâlneam în cale... În câteva minute, totul era bucățele în camera mea... Bătrân nenorocit! Cine știe ce otravă folosise... Dar spre bucuria mea, căldura arzătoare încetă în curând și m-am trântit jos, lac de sudoare... În clipa aceea, bătrânul intră pe ușă și când mă văzu, începu să râdă cu poftă:
- Gata, de acum poți zice, că te-ai vindecat!
- Nenorocitule! Am spus printre dinți.
- Nu te mînia! Vei vedea rezultatele... Spuse bătrânul privind la Mobeea... Aceasta privea îngrozită, dezastrul ce-l făcusem...
- Voi trimite oameni să repare tot... Zise bătrânul îndreptandu-se spre ușă... Și, spuse acesta, leacul e doar pentru oameni puternici.
- Mobeea se apropie temătoare de mine...
- Te mai doare?
- Nu dar mă simt obosit. Văd că nu mai am unde mă odihni.
- Sikka se va ține de cuvânt și va trimite oameni care se repare totul...
- Mă duc sus pe platou... Cheamă-mă, când panturanii vor termina... Plătește-i cu aur...
Ajuns sus, m-am trântit într-un fânar, unde am adormit de îndată... Cred că dormisem câteva ore... Afară frigul se mai domolise și bătea un vântuleț cald... Ce frumos era... Aveam inima plină de bucurie și pace... Ce frumoasă era viața... Brațele și picioarele, nu mă mai dureau, aproape deloc... Îmi simțeam mușchii, moi ca un aluat dospit... Am început să mă spăl cu zăpadă, deoarece eram murdar și mai aveam încă pete de sânge de la namaroc... Chiar atunci, capul Mobeei apăru în capătul scării, ce urca pe platou...
- Ce faci!? Ești nebun? Spuse ea, îndreptându-se spre mine, apoi continuă, te vei îmbolnăvi!
- Fac, ceea ce ai să faci și tu acum! Am spus râzând.
- Nu! Nu vreau zăpadă! Te rog lasă-mă, spuse ea aruncând cu bulgări în mine. Ceea ce urmă, fu o adevărată bulgăreală cu zăpadă. Nu mă mai distrasem așa de mult... Zilele copilăriei mele, îmi veniră în minte...
- Te-am supărat? Întrebă îngrijorată...
- Nu, numai că mi-am amintit de zilele în care, iarna, făceam acelaș lucru cu frații mei...
- Ah... Îmi pare rău...
- Nu... Sunt amintiri frumoase care nu o să le uit niciodată... Și îți mulțumesc m-ai făcut, să îmi aduc aminte de ele, îți mulțumesc.
Mobeea se sprijini de poarta fânarului și îmi spuse:
- Panturanii au terminat, însă nu au avut ce repara... Au înlocuit totul... Până și ușa! Ce te-a apucat?
- Aș fi preferat să mor decât să simt usturimea aceea! Am spus privindu-mi pumnii răniți.
- Bătrânul a spus că era venin...
- Cred și eu...
- A spus, că ai fi rămas paralizat un timp, fără leacul său...
Am privit-o uimit...
- Hai jos, am pregătit masa, spuse ea...