AUT VERA SOMNIA

Cap.5. Peștera 2.

        Desigur că înfățișarea mea ar fi stârnit râsul oricărei ființe omenești pe pe întreg globul, dar eu mă simțeam destul de bine, așa că m-am strecurat prin gaura îngustă, luminând cu făclia toate ungherele și mai ales locul pe unde călcam care nu putea fi fără gropi sau prăpăstii adânci...
         Intrasem într-o încăpere joasă iar cât se putea vedea la lumina slabă a făcliei care era făcută dintr-un lemn rășinos și care producea o flacără roșiatică cu un miros plăcut ca de tămâie, nu am văzut decât pereții care sclipeau de parcă ar fi fost făcuți din cristale de sare.
          Grota, înaintând se făcea tot mai strâmtă și îngustă. În curând ajunsei să mă strecor în patru labe, apoi în coate și pe burtă cu foarte mare greutate însă mă încăpățânam să înaintez deși eram plin de zgârieturi care usturau îngrozitor...  Căram cu greu legăturile ce mi le făcusem, ferindu-mă totodată să nu mă pârlesc la flacăra care aproape se stingea din cauza curentului... Nu aveam aer deoarece curentul  îndrepta flacăra spre fața mea chinuită de sudoare... Eram orbit, dar mergeam... Nici eu nu știam unde... Eram disperat și mă blestemam pentru prostia mea...
          Tâmplele îmi zvâcneau și mă durea tot corpul. Cred că mergeam de jumătate de oră când gaura se mai lărgi din ce în ce mai mult și în sfârșit am început să merg iar în picioare. Galeria făcea multe coturi. Nu odată am crezut că mersesem în cerc deoarece locul prin care mergeam era identic cu cel pe care-l lăsasem în urmă cu mult timp... Tunelul avea multe coridoare pe care nu le-am explorat pentru că nu circula aerul prin ele și mi-am dat seama foarte ușor că nu erau decât niște fundături... Câteodată coboram iar deseori urcam pante aproape verticale ce mă făceau să mă rostogolesc disperat și descurajat să încep din nou... De fiecare dată priveam ca pe o minune faptul că făclia nu se stinsese în timpul alunecărilor de pe pantele abrupte...
        Deodată tunelul se lărgi și ajunsei într-o grotă uriașă. Prima dată am avut senzația că mă aflu într-o pădure din cauza unor stâlpi care erau foarte groși la baza de jos și la partea de sus care sprijinea bolta și destul de subțiri la mijloc... Habar nu aveam cum se formaseră acei stâlpi ciudați... Trebui să aprind alt băț deoarece primul era pe terminate. Flacăra împrăștia lumina care cauza umbre și reflexii ciudate pe stâlpii și pereții peșterii ce-mi dădeau senzații stranii... Aici curentul nu se mai făcea simțit. Grota dădea în nouăsprezece coridoare de diferite forme și dimensiuni ciudate prin care curentul nu se făcea simțit mai puternic decât în a treia din dreapta tunelului prin care intrasem aici.
         Fără să stau mult pe gânduri am pornit pe acest tunel care urma o pantă lină. Câte o piatră se desprindea de sub tălpile mele zdrelite și se rostogolea producând ecouri lungi...
          În comparație cu celelalte tuneluri acesta era la început destul de larg și îmi permitea să mă mișc nestingherit, să stau în picioare fără să-mi fie frică că o să dau cu capul de vreo stalactită sau de vreo piatră oarecare așa cum mi se întâmplase nu cu mult timp în urmă... Cu cât înaintam, coridorul se înălța din ce în ce mai mult și dacă nu ar fi existat bolta de deasupra capului meu desigur aș fi crezut că trec printr-o trecătoare dintre doi pereți stâncoși aproape verticali...
         Cred că mergeam de vreo două ore, când peștera se lăți și am simțit un fel de umezeală în aer și mă întrebam de unde provine aceasta. Mi-am continuat drumul grăbit și după și după aproximativ o sută de pași, umezeala care parcă era însoțită de un aer cald se făcu simțită tot mai puternic. Solul peșterii probabil compus din formațiuni calcaroase era plin de găuri mici cărora nu le puteam ghici rostul căci aplecându-mă și ascultând nu am auzit ieșind din ele decât niște sunete ciudate și îndepărtate... Tot mergând sunetul se auzi din ce în ce mai clar. Era un fel de clipocit ceea ce mă făcu să cred că prin apropiere se află vreun izvor subteran... Am continuat să merg și am constatat că din solul găurit ieșeau aburi calzi și era aproape la fel ca într-o baie termală. Se făcea din ce în ce mai cald însă, mi-am continuat drumul. Umezeala ce venea din sol începea să se transforme în picuri ce se prelingeau șiroaie pe pereți scurgându-se pe sol de unde se transforma în aburi din nou. În curând apa îmi ajunse până la glezne. Prima dată când am văzut apa care bolborosea datorită bulelor fierbinți ce ieșeau din sol, m-am speriat crezând că e clocotită.
         Mi-am dat seama că acesta este un râu căci apa se scurgea dar nu apuca să iasă din peșteră căci aceasta se scurgea spre mijlocul pământului. Gândul că mă aflam pe un crater sau faptul că dedesubtul meu era lavă mă înspăimânta. Îmi părea rău că nu urmasem celălalt plan, cel de a merge pe deasupra muntelui... Însă acum eram dedesupt, ceea ce era ceva cu totul diferit căci aici eram aproape prizonier cu necunoscutul la un pas de mine iar afară, din contră, vedeam cerul, soarele, norii și mă simțeam liber...
          Înaintând, nivelul apei creștea vizibil și-mi ajunse în curând până la genunchi. Nu se auzea decât clipocitul apei și bolboroselile făcute de bulele de aer ce ieșeau la suprafață. Noroc că apa era caldă căci în caz contrar cred că nici nu îmi puteam continua drumul, răceala apei mi-ar fi paralizat mișcările neputând să mă mișc decât cu mare greutate... Cu cât înaintam, un fel de vuiet ca o rostogolire mare de apă se făcea auzit din ce în ce mai clar. Crezusem că în curând dacă aveam să mai înaintez, nivelul apei va crește mereu până nu voi putea să-mi continui drumul. Într-adevăr, apa îmi trecuse de genunchi aici nefiind așa de caldă însă. Credeam că însăși galeria era gura de vărsare a râului. Curând însă, aveam să aflu deznădăjduit, abătut și mâhnit de unde provenea și care era sursa apei din galerie...
         Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam... În fața mea la douăzeci de pași, se rostogolea din înaltul galeriei o cascadă întunecată ce-și împrăștia stropii reci ca o ploaie de jur împrejur... Desigur nu mai era nici o speranță... M-am așezat abătut pe un pietroi și noduri mari parcă mi se puneau în gât la gândul că trebuia să fac cale întoarsă...Cine știe câte zile mersesem...?Poate câte ore lungi cât zilele...? M-am gândit să mănânc câteva din fructele culese și apoi să mă întorc... Cine știe câți kilometri străbătusem...!? Și cu ce greutăți...
        Mi-am înțepenit făclia între două pietre și am început să mănânc însă fără nici un pic de poftă...
         Terminasem de mâncat și cu picioarele în apă mă pregătisem să mă întorc pe unde venisem... Mă întrebam dacă curenții se datorau maselor de aer cald de aici... Am mai aruncat o privire la cascadă și un gând ce părea prostesc îmi veni în minte... Oare galeria continua după cascadă...? Dar cum voi trece? Desigur că voi fi strivit... Și chiar de-aș trece, făclia s-ar stinge... Totuși m-am gândit să încerc. Am lăsat fructele jos, pe o piatră, am mai aprins un băț ce l-am înfipt bine între două pietre și cu cel ce se termina am pornit spre cascadă. Îmi fu cu neputință să protejez făclia căci stropii reci o stinseră... M-am uitat în urmă la lumina roșiatică ce-și răspândea razele pe pereții peșterii... Măcar aveam foc de rezervă... Eram într-un semi întuneric care totuși îmi permitea să disting pietrele ca pe niște umbre stranii...
        Observasem în stânga cascadei un loc unde apa era împiedicată să cadă cu putere datorită unui pietroi aproape vertical înclinat ușor înafara cascadei... Dedesubtul acestei pietre apa era mai liniștită. Desigur prin acest loc aveam să trec... Apa era aproape până la gât aici... Era un noroc mare pentru că nu știam să înot...
          Mi-am ținut respirația, am închis ochii și cu mâinile întinse am mers orbește crezând că voi da cu mâinile de vreun perete de stâncă dar am constatat că după ce trecusem de căderea de apă mă aflam din nou pe pământ tare și uscat. Îmi fu teamă să înaintez deoarece bezna îmi intra în ochi și drumul putea fi periculos...
           Bucuros m-am înapoiat repede însă mai rămânea problema focului... Printre fructe, mi-am amintit că erau un soi care semănau mult cu portocalele. Am alergat la legătura cu fructe, am cojit un fruct cu grijă, am mâncat miezul și apoi am aprins încă o făclie pe care am înfipt-o bine între două pietre în cazul în care planul nu-mi reușea. Am luat coaja și am pus-o deasupra primei făclii apoi am alergat repede la cascadă și trecând prin același loc ajuns partea cealaltă am lăsat făclia jos. Jarul sclipea, apa neputând să-l stingă datorita cojii pusă precum un bol deasupra făcliei...
        Am suflat un pic în jar ca să fiu sigur că nu se stinge. Trebuie să vă spun că această bucată de jar nu aș fi dat-o nici dacă mi s-ar fi oferit toate bogățiile din lume...
        Am luat legăturile de fructe și lemne și m-am întors repede la făclia ce trebuia să o aprind... Am început să suflu peste jar însă nu se aprindea... Aveam nevoie de flacără pentru a-mi lumina drumul... De asta depindea viața mea...
          Îmi trebuia ceva care să aprindă jarul, niște frunze sau paie căci suflam de jumătate de oră cred, și amețisem de pomană... Am rupt o bucată de pânză de la pantalonii ce mi se uscaseră în mare parte, am pus făclia jos și destrămând pânza ață după ață le-am așezat peste jar... Această idee funcționă căci suflând, firele de ață luară foc și odată cu ele și jarul făcliei. Ce fericit eram! Nici nu știu cum de îmi venise ideea aceasta salvatoare...
         Am luminat locul în care mă aflam. Un fel de prag oprea apa cascadei să curgă pe această parte a galeriei. Aici tunelul era mai îngust și nu era foarte înalt căci întinzând mâna dădui de tavanul peșterii...
        Mi-am continuat drumul și în curând tunelul dădu într-o peșteră magnifică cu stalactite și stalagmite uriașe... În mijlocul peșterii se afla un lac iar când m-am apropiat să beau am scuipat scârbit căci apa era foarte sărată... Ceva alb care zăcea la douăzeci de pași de mine îmi atrase atenția și mă făcu curios. M-am îndreptat într-acolo pentru a vedea ce este... Era un schelet! Da, era un schelet iar după mărimea sa neobișnuită mi-am dat seama că era de elefant sau de ceva de talia acestuia. Poate era de mamut... Nu văzusem în viața mea un elefant însă acesta avea colții ce erau curbați de aproape cinci metri. Îmi fu imposibil să ridic un astfel de os. M-am uitat la restul animalului... Stalagmitele crescuseră pe osemintele animalului, stalagmite ce erau de aproape trei metri... Auzisem că un centimetru din aceste stalagmite și stalactite crește în mii de ani. Acest fapt mă duse la gândul că acest animal murise aici acum multe miliarde de ani în urmă...
          Peștera avea o mulțime de unghere pe care le străbăteam în speranța găsirii unei ieșiri. Verificam cu flacăra torței să văd dacă există curenți de aer. După căutări îndelungate am dat de o galerie prin care circula aerul...
           Am mers prin această galerie care dădea în mai multe grote și peșteri... Îmi imaginam că mă aflu într-un coridor a unei vile iar pe de-o parte și de alta se află camerele primitoare... Mă călăuzeam după curenții de aer... Nu făcusem nici o cotitură măcar, ci doar urcam sau coboram pante line... Credeam că voi continua la nesfârșit când un aer proaspăt îmi izbi obrajii... Eram la capătul puterilor... Simțeam că ieșirea se afla prin apropiere. Într-adevăr începea să se mai lumineze iar după o cotitură bruscă am văzut ca prin vis gura de ieșire din peșteră...
         Cu ultimele puteri am alergat clătinându-mă spre lumină și am căzut fericit la gura peșterii, în genunchi, sorbând aerul curat, și mulțumind lui Dumnezeu că mă ajutase să ajung din nou la lumina caldă a soarelui...
         Nespus de fericit m-am întins pe piatra caldă din fața peșterii și fără să țin seama la ceea ce se afla în jurul meu, am adormit...