AUT VERA SOMNIA

Cap.3. O masă copioasă...

Când m-am trezit era încă noapte. Picioarele și brațele mă dureau cumplit... Cu toate că aveam o musculatură mult mai dezvoltată la brațe și picioare decât a multora băieți de vârsta mea, aceasta aproape că nu-mi fu de folos la mersul anevoios prin junglă...
Mă gândeam că nu voi putea rezista prea mult în aceste condiții vitrege de sălbăticie, la care nu eram obișnuit... Oricum, nu eram un fricos sau laș și nici nu-mi trecea prin minte să părăsesc viața fără să mă lupt cu vitregiile sorții care mă aruncase în cine știe ce colț de lume...
Citisem cartea Robinson Crusoe... Aș fi fost nespus de fericit să am unele obiecte și lucruri pe care acesta le salvase de la acel naufragiu îngrozitor... Dar eu? Eu nu aveam nimic... Până și hainele de pe mine se zdrențuiseră în mare parte... Măcar de-aș fi avut un cuțit cu care să mă apăr... Stelele începeau să pălească... Se crăpa de ziuă și trebuia ca în cel mult o jumătate de oră să pornesc la drum... Zâmbeam, gândindu-mă că deseori când eram acasă, doream aventura, peripețiile și primejdiile de tot felul care de acolo, de acasă păreau a fi foarte ușor de trecut însă aici... Aici aveam să gust realitatea, realitatea care era și dulce și amară, însă nu știu ce m-aș fi făcut dacă de fiecare dată nu aș fi luat partea bună a lucrurilor...
Se luminase, însă soarele nu se vedea încă, deoarece era ascuns după pădure... Mi-am ridicat bățul pe care-l ținusem toată noaptea lângă mine ca pe un înger protector, mă sprijinii în el și m-am ridicat înviorat de vântulețul cu adieri răcoroase de dimineață... Am băut câteva înghițituri de apă din roua care se strânsese toată noaptea pe niște frunze mari, palmate care se adânceau ca niște cupe de smarald. Îmi plimbai picioarele prin iarba plină de rouă și zâmbii cu gândul la vacanțele de vară când umblam desculț aproape tot timpul... Cine știe ce răni mai aveam dacă nu aș fi fost învățat și acomodat cât de cât cu mersul în tălpile goale... Mi-am plimbat privirile pe câmpii, pe delușoare, pe tufe, arbuști, și copăceii presărați ici și colo... Apoi privirea se urcă acolo unde cu o seară înainte ultimile raze de soare lăsau întunericul să pătrundă totul... Pieptul mi se unflă. În spate aveam pădurea nesfârșită iar în față, cine știe...
Am pornit voinicește la drum și trebuie să recunosc, că acum drumul era mult mai ușor deoarece nu mai aveam liane, trunchiuri de tot felul și nu mai trebuia să ocolesc râpe pline de mocirlă verde și urât mirositoare... Într-adevăr acum era ușor căci în fața mea până la munte erau doar câmpii, dealuri și văiugi acoperite de iarbă. Acest loc parcă te îndemna să-l străbați...
Îmi planificai ca până după-amiază să străbat drum drept măcar până la poalele munților. Străbătusem jumătate din drum și după presupunerile mele trebuia să fie ora unsprezece. Nu văzusem nici o vietate înafară de câțiva păianjeni păroși de o mărime neobișnuită, care la apariția mea fugiră speriați în niște găuri care probabil erau vizuinele lor... Soarele îmi bătea în obrazul stâng, mi-era foame și setea începea să-și facă din nou apariția... În fața mea la aproximativ cinci sute de pași se afla un copac înalt și singuratic și mi-am propus să ajung cât mai repede la el pentru a mă odihni la umbra sa binefăcătoare și cine știe... Poate avea și fructe iar în acest caz aș fi fost foarte bucuros să le mănânc...
Locul pe unde mergeam era presărat cu pietre... Mă gândeam să culeg câteva căci poate, cine știe, mă vor ajuta cu ceva. Dar mi-am dat seama că gândul meu este prostesc... Să mai car și pietrele cu mine... Mai bine mă lipsesc. Mă gândeam la unele zile de acasă, când încercam să fac cuțite din bucăți de piatră dar această treabă era foarte anevoioasă cu toate uneltele profesionale ale tatei... Am luat totuși două pietre de jos și am început să cioplesc una din ele care avea o formă mai lunguiață...Când ajunsei la arborele singuratic piatra mea avea o formă care aducea a ceva similar cu un târnăcop străvechi... Am lăsat pietrele jos, și am scrutat cu atenție frunzișul însă spre dezamăgirea mea, pe crăcile sale nu erau decât frunze... M-am așezat descumpănit la umbră și m-am gândit să mă odihnesc măcar zece minute iar în acest timp să continui cu cioplitul pietrei... Cred că loveam de vre-o zece minute și cu fiecare lovitură piatra mea începea să ia o formă ce nu aducea nici pe departe a orice fel de cuțit însă era ascuțit și chiar avea multe margini foarte tăioase... Dar am avut nenorocul să mă înec la mal... Dând o lovitură ceva mai puternică, piatra se sparse în două... Nu-mi venea să cred... Nervos, cu un nod în gât, am luat o piatră și am aruncat-o în trunchiul copacului din fața mea... Îmi priveam mâinile zdrelite deznădăjduit când privirea îmi căzu pe locul în care aruncasem piatra... Din coaja lovită curgea un lichid albicios care semăna mult cu laptele însă mult mai vâscos... Am luat cu degetul, am gustat să văd ce gust are, și am constatat că avea un gust dulceag. Am fost extraordinar de fericit de descoperirea mea căci mulțumită ei, mi-am astâmpărat foamea și în mare parte setea. Fericire care aproape mă făcu să uit de necazul cu pietrele sau cel puțin a fost un necaz binecuvântat...
M-am ridicat cu gândul să-mi continui drumul dar am rămas înpietrit văzând un cap mare cât o farfurie de culoare verde, cu clești enormi și cu doi ochi gălbui, apoși care mă priveau fix cu pupilele lor mici și negre... Cleștii se mișcară... M-am dat înapoi îngrozit lovind bestia care ședea în iarbă cu bățul meu protector, și făcând-o să se rostogolească aproape șapte metri... Probabil fusese o lovitură mortală deoarece făptura nu se mai mișcă din locul în care se oprise. M-am apropiat de animalul care avea reflexii aurii și am rămas înmărmurit să constat că animalul era de fapt o insectă... Într-adevăr, era o lăcustă însă o lăcustă uriașă pot spune. În comparație cu cele pe care le văzusem eu acasă aceasta era o lăcustă gigant...
Ochii ei parcă mă priveau încă... Am privit la abdomenul ei mare și verde și m-am gândit că probabil mâncase aproape cincizeci de kilograme de iarbă judecând după mărimea lui de proporții uriașe... Îmi fu imposibil să mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă un întreg roi din acest fel de aparate distructive s-ar lăsa pe o pădure, junglă sau oricare loc din lume...
Reflexiile aripilor uriașe mă treziră la realitate... Citisem despre Sfântul Ioan Botezătorul care trăise în pustie îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă și care se hrănise cu lăcuste... Mi-am coborât privirea la membrele lăcustei și am distins subt pielița verzuie mușchii noduroși și proeminenți ai acesteia...
Odată, fiind acasă încercasem să mănânc carne crudă și spre marea mea uimire reușisem să mănânc o bucată considerabilă chiar în fața surorii mele care avea în priviri ceva de nedescris... Și totuși nu pățisem nimic... Gândul de a mânca carne de lăcustă mi se părea un pic exagerat. Dar nu e nimic rău dacă încerc totuși...
Am fugit la copac, am luat o bucată de piatră mai tăioasă din resturile fostului meu cuțit, am tăiat pielița de pe un picior al lăcustei, apoi am scos mușchiul care avea o culoare roșie și am rupt o fâșie de carne pe care am mestecato... Trebuie să recunosc că că era destul de bună și că avea un gust deosebit, mai ales că mi se făcuse foame din nou fără să mai vorbim de faptul că de două zile nu mâncasem altceva decât niște fructe cu un conținut mare de apă... Carnea trebuia mestecată mult deoarece era ațoasă și mă puteam îneca. Aproape mă săturasem... Mă uitam mestecând încă, la aripile care le puteam folosi foarte bine pentru a-mi face o umbrelă bună pe timp de ploaie... Gândul îmi fu întrerupt de un fel de bubuit ciudat cu ecouri prelungi ce mă făcu să salt în sus. Am cercetat cerul însă doar la orizont foarte departe, deasupra pădurii se afla un norișor mic care însă, se mărea văzând cu ochii... După poziția soarelui am presupus a fi aproape ora trei după-amiaza... Mi-am luat repede bâta și am fugit spre poalele muntelui care se afla la circa șapte sute de metri în fața mea... Trebuia ca în cel puțin zece minute să ajung acolo... Trebuia să-mi caut o văgăună sau peșteră în care să mă adăpostesc de vremea rea care nu întârzia să vină,amenințând-mă parcă cu tunete din ce în ce mai mari... Ajunsesem la poalele muntelui și vântul începuse să bată foarte puternic... Am început să caut un loc, măcar un perete de stâncă sub care să stau, dar cât se vedea cu ochii nu era decât perete foarte abrupt... Fugind aproape disperat printre pietroaie și bușteni care parcă doreau cu tot dinadinsul să mi se bage printre picioare, am zărit o gaură în peretele stâncos, probabil intrarea unei peșteri nu mai lată și mai înaltă cât i-ar fi trebuit unui om să se strecoare... Gaura se afla la vre-o zece pași înaintea mea și am fugit repede într-acolo dar ajuns la gura peșterii m-am oprit odată cu gândul că cine știe ce fiară se ascunde înăuntru... Cerul se întunecase de-a binelea... Un fulger năprasnic urmat de un bubuit ce făcu să vibreze muntele mă determină, să fac un salt inconștient aproape, în vizuina dinaintea mea... M-am prăbușit pe ceva moale și am rămas acolo cu respirația întretăiată, ascultând însă fără să aud nimic căci parcă inima își mutase lăcașul în bietele mele urechi...
Am rămas foarte uimit să constat că nimic nu se apropie de mine să mă omoare, să mă sfâșie și să mă rupă bucățică cu bucățică așa cum îmi imaginasem...
Am pipăit locul din jurul meu și am simțit un covor moale care desigur că era mușchi, și unul încă foarte moale și mătăsos care de nu era acolo mi-aș fi rupt toate osicioarele... În timpul căderii am avut instinctul să-mi țin mâna strânsă pe bâta de care eram nedespărțit...