AUT VERA SOMNIA

Cap.7. O locuință...

Dedesubtul meu totul părea mic... În comparație cu ceilalți, acest munte era cel mai înalt dintre toți. Aici vântul bătea cu putere, însă puteam să stau fără nici o grijă în picioare. Am vrut să mă întorc dar privirile îmi căzură pe o movilă de pietre din mijlocul platoului pe care probabil o văzusem și înainte însă nu-i dădusem nici o importanță... M-am apropiat și nu-mi venea să cred ce vedeam! Tocmai făcusem cea mai mare descoperire științifică din viața mea! De altfel era și unica până în prezent... În fața mea nu se afla o movilă ci un altar care era zidit cu pietre mari! Pe el se mai vedeau urmele de cărbune cine știe de câte milenii și secole... Avea un metru înălțime și un diametru de aproape cinci metri. Citisem în Biblie de oamenii care aduceau jertfe lui Dumnezeu pe înălțimi... Oare era un altar pe care fuseseră aduse jertfe lui Dumnezeu?
Am înconjurat altarul și mergând pe lângă el, m-am împiedicat și am căzut. M-am ridicat cu dinții strânși căci piciorul mă durea cumplit și ca și cum asta nu era îndeajuns, degetul mare de la piciorul la care mă lovisem mă ustura îngrozitor și chiar sângera urât... M-am pus în șezut strângând degetul în mână și amărât mă gândeam că asta îmi mai lipsea... Am apucat ceva de jos și am vrut să-l arunc nervos însă aproape că-mi trecu durerea când am văzut ce am în mână și ce prostie era să fac... Aveam în mână un fel de sabie lată, ascuțită, cu două tăișuri și cu mâner șlefuit de vreme și probabil de prea multă folosință ce probabil că era confecționat din os... Cuțitul avea aproape jumătate de metru.
Nu vă puteți imagina bucuria mea! Țopăiam ca un nebun cu degetul aproape despicat, neluând în seamă durerea, căci aveam o armă cu care aveam să mă apăr și cu care să-mi satisfac unele nevoi care fără o lamă taioasă nu le-aș fi putut face niciodată... Am cântărit-o în mână satisfăcut și mi-am legat-o la brâu unde îmi stătea foarte bine... Două pietre ascuțite ce se aflau pe marginea altarului îmi atraseră atenția... Probabil că oamenii preistorici le foloseau pentru a aprinde focul, așa cum sabia folosise probabil la sacrificarea animalelor...
Am luat pietrele în mâini și le-am izbit una de alta. După mai multe încercări, o scânteie cât bobul de grâu sări dintre pietre pe altar... Eram de-a dreptul fericit! Aveam și foc! Mă simțeam puternic!
Mi-am legat degetul cu câteva bucăți de pânză și după încă un înconjor de data asta infructuos al altarului, am decis să mă întorc să explorez și zona dinspre mare...
Cred că se făcuse ora douăsprezece... Vântul se mai domolise un pic... Îmi era foame și mai ales sete după urcușul primejdios... Cred că mersesem douăzeci de kilometri până aici în vârf... Eram plin de răni, zgârieturi și vânătăi și mă mai dureau și picioarele... Noroc de drumurile zilnice pe care le făceam la liceu cu bicicleta căci acest antrenament zilnic mă făcuse viguros. Mi-era dor de bicicleta mea englezească de curse... Poate n-o să o mai văd niciodată...
Pe cerul albastru, la o înălțime extraordinar de mare se vedeau câteva puncte negre care se învârteau în cerc, probabil niște păsări de pradă... Dedesubtul meu, mai jos de piscurile pe care săreau caprele, se vedea pădurea ca o câmpie de verdeață de diferite nuanțe... De aici totul se vedea aparent frumos, marea de un albastru ca bolta cerească, iar pe întinderea ei mată nu se vedea nimic ca într-un pustiu...
Mă gândeam că în primul rând îmi trebuie adăpost... Mă gândeam la peștera prin care ieșisem însă ideea aceasta nu era prea bună căci locuind acolo aș fi fost prea departe de mare și de pământ...
Mi-am continuat drumul... Nu după mult timp aveam să ajung in locul din care plecasem. Acum coboram ținându-mă de pereții verticali ai muntelui...
Într-adevăr în fața mea se vedea piatra ieșită în afara potecii pe care dormisem... Cred că era ora patru după-amiaza. M-am grăbit să ajung cât mai repede jos căci îmi era foame însă setea mă chinuia îngrozitor... Speram să găsesc niscaiva fructe...
Trecusem de mult de peștera în fața căreia dormisem... Urmând cursul poteci, după o cotitură bruscă la stânga, am văzut un râu ce țâșnea din peretele stâncos cu putere formând o cascadă ce-și arunca apele spumoase peste poteca ce aveam să o trec, apoi se prelingea spre baza muntelui pe peretele aproape vertical. Râul șerpuia între câmpie și pădure formând mici lacuri și apoi se revărsa în mare... Am alergat spre cascadă, am luat apă în mâini și am băut apoi m-am spălat și pe față...
M-am așezat pe marginea potecii la umbră, deasupra mea fiind cascada, apa țâșnind cu putere din gura de vărsare făcând ca aproape nici un strop să nu ude poteca... Aș fi vrut să stau acolo toată viața mea la umbră, odihnindu-mă...
Mai aveam un pic și ajungeam la baza muntelui. M-am sculat și am pornit din nou la drum înviorat și odihnit datorită apei binefăcătoare...
După cinci sute de metri aproximativ, am ajuns la poalele muntelui... Aici locul era presărat cu pietre mari, conice acoperite cu mușchi și un fel de plantă agățătoare care avea frunze roșii... Aceste pietre mă uimeau foarte mult... Parcă erau așezate de cineva. Le-am studiat din curiozitate însă nu erau așezate într-o formă anume ci erau presărate la întâmplare cred, ce-i drept pe o distanță de aproape douăzeci de metri la numai câțiva pași între ele și având o înălțime medie de cinci metri... Era foarte ciudat faptul că toate erau așezate vertical, toate aveau aceeași mărime și formă... Mă aflam oare într-un cimitir...? Era foarte posibil. Oricum nu aveam chef să sap la baza lor pentru a vedea dacă într-adevăr se odihneau oase aici...
Plantele și mușchiul de pe ele, le dădeau un aspect frumos ce-mi încântau ochii... Înconjurându-le și trecând printre ele, am ajuns din nou la poalele muntelui unde am observat la aproape patru metri de sol deasupra mea, gura unei peșteri... Am căutat un loc pentru a ajunge acolo. Negăsind nici un loc bun de escaladare, mă uitam dezamăgit deoarece peretele era vertical și doar în fața peșterii era un fel de prag sau terasă ce era ieșită un pic în afară. Privirea îmi căzu pe un pietroi care avea vârful înclinat abea vizibil către peșteră... De data aceasta cred că aveam noroc... Mi-am înfipt degetele în mușchiul și plantele ce se cățărau pe ea și după mai multe încercări am ajuns în vârful ei. Distanța dintre terasă și vârful pietrei nu era mai mare de doi metri așa că am sărit-o fără nici o dificultate... Gura peșterii era destul de largă și puteam intra în picioare nestingherit. Am privit în interior. În grotă era lumină iar totul era acoperit cu mușchi moale. Bolta era destul de înaltă. Aici era foarte răcoare... Uitându-mă împrejur am observat în partea dreaptă,o gaură prin care m-am strecurat aplecându-mă ușor. Și aici era lumină însă lumina venea dintr-o crăpătură din peretele stâncos. Spre deosebire de peștera anterioară, aceasta nu avea mușchi. Apropiindu-mă de un ungher mai întunecat unde mi se păruse că văd o altă intrare spre o altă grotă, m-am dat înapoi speriat. Nu-mi venea să cred! Agățați de colțurile și denivelările din tavanul peșterii, cu capul în jos,se aflau un fel de lilieci uriași care se holbau la mine cu ochii lor mari și roșii...
Într-adevăr în acel ungher era o gaură ce dădea desigur în altă încăpere. Eram nerăbdător să văd ce e în ea însă spre dezamăgirea mea, trecerea era interzisă deocamdată de liliecii colosali... M-am retras ușor, mulțumit că deocamdată aveam un adăpost...
Am ieșit la gura peșterii și mi-am plimbat privirea în jurul meu... Din acest loc, se vedea aproape toată porțiunea lipsită de pădure și junglă până la mare... Planul meu era să mănânc câteva din fructele pe care le și văzusem de aici, la o depărtare de câteva zeci de metri, apoi să fac focul în peștera cu liliecii cu scopul de a-i alunga, și mai pe urmă după ce-mi voi face și culcușul căci în maxim trei ore se va întuneca, voi explora și peștera păzită ca să fiu sigur că sunt stăpânul absolut al peșterii...
Așa am și făcut...Am cules și am mâncat o mulțime de fructe delicioase, apoi am strâns un braț de vreascuri pe care le-am aruncat direct la gura peșterii căci era foarte greu să urc pe pietroiul din fața peșterii cu lemnele în spinare,mai ales că acesta era aproape vertical... Am strâns și câteva frunze uscate, le-am dus împreună cu vreascurile în încăperea cu lilieci, și în cel mai luminos loc, chiar sub crăpătura din stâncă am făcut focul. În curând încăperea se umplu de lumină și de fum iar de la primele limbi de flăcări liliecii începură să scoată țipete speriate iar când nu se mai văzu nimic din pricina fumului gros aproape că am fost izbit la pământ de creaturile panicate care vroiau să-și scape pielea scârboasă... Am privit amuzat de la gura peșterii, cum orbiți de razele soarelui, aceștia zburau în neștire izbindu-se de copaci și scoțând sunete disperate...
Am luat un vreasc uscat care ardea și m-am strecurat în peștera neexplorată. Aceasta semăna cu un culoar sau cu o galerie care urca o pantă lină. Această galerie nu avea nici o bifurcație. Urcam cam de o jumătate de oră când tunelul o coti brusc la stânga. După aproximativ o sută de pași, am văzut lumina soarelui care lumina galeria. Aici, tunelul se lărgea formând la exterior un fel de scobitură în peretele abrupt al muntelui.Eram la o înălțime foarte mare deasupra pădurii și de aici marea se vedea pe o întindere considerabil de mare fără să mai vorbesc de împrejurimi care se vedeau ca în palmă... Am făcut cale întoarsă și după aproape jumătate de oră am ajuns din nou în peștera mea. Focul se stinsese, rămăsese doar jarul. Am decis să-mi pun peștera la punct și m-am grăbit să-mi fac culcușul în care aveam să dorm la noapte.
În apropiere se aflau niște arbori cu frunzele enorme pe care-i văzusem de la gura peșterii. Am coborât și m-am îndreptat către acei arbori și am observat că aveau și fructe. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că erau banane care creșteau într-un fel de ciorchine, ori eu nu știam asta... M-am cățărat și am tăiat din câteva lovituri de sabie câteva frunze și câteva ciorchine cu banane. Erau niște banane enorme care cântăreau aproape șapte kilograme. Frunzele erau colosale! Aveau aproape cinci metri lungime pe jumătate de metru lățime... Am cărat fructele și frunzele lângă pietroi dar îmi era imposibil să mă urc încărcat cu ele pe acesta. Mâinile nu aveau de ce apuca, smulgând mușchiul și iarba. Măcar de-aș fi avut o scară... O idee salvatoare ajută bietul meu creier care era de altfel suprasolicitat.. Îmi trebuiau doar niște liane din cele care se cățărau peste tot. Am tăiat una de vreo douăzeci de metri, mi-am legat-o de brâu, am urcat pietroiul ce-i drept cu mare greutate și ajuns la peșteră, am înțepenit bine capătul lianei în crăpătura din perete apoi am coborât încet pe aceasta. Însă asta nu era de îndeajuns. Am luat celalalt capăt al lianei care zăcea jos și am început să mă învârt cu el împrejurul pietroiului și astfel am format un fel de scară bună de cățărat. Am urcat pe rând frunzele și fructele în peșteră. De data aceasta urcasem cu ușurință deoarece aveam de ce să apuc. Am mâncat o banană, apoi am cules câteva brațe de iarbă moale pe care am pus-o în chip de saltea într-un colț al peșterii. Scobiturile acoperite cu mușchi ce se aflau în perete, le puteam folosi ca rafturi, însă eu nu aveam cu ce să le umplu. Deocamdată am pus într-unul pietrele care făceau foc și în altul mai mare, bananele.
Cu frunzele bananierului aveam să mă învelesc... Am coborât să culeg niște vreascuri, cu care să fac focul pe timp de noapte. Culegem liniștit crăci uscate pe care le aduceam lângă pietroi. Mă gândeam că ar fi bine să am și o teacă la sabie căci reflexiile ei ar atrage animalele... M-am uitat la soarele care cobora văzând cu ochii în apele însângerate și liniștite ale mării... M-am grăbit către peșteră cu un braț de lemne ca să fac focul. Am aruncat lemnele pe rând în peșteră. Le-am așezat în mijlocul peșterii, am luat niște jar de la focul pe care îl făcusem cu câteva ore înainte cu o frunză și l-am pus sub lemnele uscate. În curând flacăra începu să pâlpâie jucăuș împrăștiind reflexii ciudate în peștera întunecată.
Eram obosit așa că m-am întins pe patul încropit de mine și am adormit de îndată.