AUT VERA SOMNIA

Cap.40. Urmările luptei.

      Trezindu-mă, am constatat că mă aflam în patul meu... O durere ascuțită, mă făcu să-mi amintesc totul... Mă aduseseră homaii desigur. Am vrut să mă ridic, însă nu am putut. Totul începu să se clatine din nou și am căzut pe pernă cu capul greu ca un pietroi. Capul parcă îmi exploda...
  - Nu te mișca! Ești rănit grav și ai pierdut foarte mult sânge... Spuse Mobeea, apropiindu-se.
  - Rănit? Am pierdut sânge?
      De fapt, nu știam că lașul îmi crăpase pur și simplu capul... Acum îl aveam bandajat...
  - Da... Sper să nu fie mai grav ca la Sasud... Dar ce s-a întâmplat? Nasinason nu mi-a spus altceva, decât că ai fost atacat pe la spate...
  - Da... M-am luptat, am învins dar mișelul... Am spus amețit ca într-un vis...
  - O, iubitule, de ce li se întâmplă asta doar celor buni și cu inima curată? Spuse aceasta zbuciumată de plâns.
  - Nu-ți face griji Mobeea... O să... Însă nu am mai putut continua. Urechile îmi vâjâiau, capul parcă îmi pleznea și nu mai puteam distinge nimic... Nu vedeam nimic altceva decât niște buline roșii... Efortul mă făcu să leșin din nou...
      De fiecare dată când mă trezeam, o găseam pe Mobeea lângă mine... Tresărea la fiecare mișcare, îmi citea orice dorință, doar din priviri... Ce dragoste devotată... Uneori o găseam dormind cu mâna mea într-ale ei, la marginea patului, în genunchi...
  - Mobeea te distrugi... Odihnește-te, fă asta măcar de dragul meu...
  - Nu! Până nu te vei vindeca! Nimic nu mă poate despărți de tine!
  - Dar Mobeea, va trece ceva vreme până atunci!
  - Sst! Spuse ea punându-mi mâna pe frunte, iar apoi continuă:
  - Nu vorbi prea mult! Ai febră și te simți din ce în ce mai rău...
  - Mă simt bine...
      De fapt avea dreptate... Aveam doar câteva clipe de luciditate pe zi... Restul, deliram sau mă luptam cu fel de fel de dihănii... În halucinațiile mele îl vedeam pe namaroc... Probabil Mobeea se săturase să asculte toate certurile mele cu acesta. Uneori când mă luptam cu diferite fiare încropite din rodul imaginației minții mele bolnave, răcneam ca să le impresionez... Uneori, o vedeam pe blânda și iubita mea Mobeea... Atunci îi rosteam numele cu dragoste și gingășie așa cum nu făcusem vreodată, deoarece eram foarte rezervat...
       Uneori, încurcam realitatea cu halucinațiile...
  - Mobeea...
  - Ce e?
  - Te iubesc...
  - Și eu te iubesc...
       Ce cuvinte simple... Însă destul de grăitoare, chiar și în clipele de halucinație... Sărmana Mobeea pierduse atâtea nopți stând și veghindu-mă... De fapt, nu știam că Nasinason se îngrijea de vânat... Odată pe săptămână, venea cu câțiva homai, încărcat cu vânat... Aveam și în cămară, și chiar nu ne trebuia ajutorul lui... Bun prieten...
       Eu, nu beeam decât lichide, deoarece nu puteam să mestec, fiindcă mă durea capul, iar Mobeea nu mânca aproape nimic și slăbise mult. De fapt slăbisem și eu...
      După aproape o lună de îngrijiri pline de dragoste și afecțiune, așa cum numai o iubită ți le poate acorda, am ieșit definitiv la țărmul mării amețitoare, plină de halucinații, pe care navigasem... Însă mai trebuia foarte mult timp, ca rana să se vindece... Nici măcar nu se închisese... Nenorocitul, îmi crăpase craniul... Noroc că nu-mi fusese afectat creierul...
      Primul pas al vindecării, o bucură nespus de mult pe Mobeea... Îmi pregătea fierturi, căci așa cum am mai spus-o, mestecatul îmi provoca dureri de cap... Faptul că Mobeea dormea lângă patul meu, aproape că mă exaspera. Nu o puteam convinge  cu nici un chip să doarmă omenește în patul ei...
  - Cine știe ce ți se poate întâmpla. În timpul halucinațiilor, doreai să te ridici, să pleci și cu greu te-am putut opri. Orice gest necugetat, îți poate provoca mai mult rău.
  - Dar nu mai poți trăi așa! Am strigat... Uită-te cum arăți, sau vrei să te nenorocești?!
      Într-adevăr, avea fața trasă, din cauza nesomnului...
  - Nu mai striga! Îți faci mai mult rău! Spuse Mobeea speriată și aproape plângând.
      Strigând ca un nebun, mi-am provocat o durere teribilă de cap... Amețit, am spus:
  - Atunci, fă bine și dormi măcar lângă mine, dacă cugetu-ți permite așa cum sufletul meu curat, nu mă osândește cu nimic...
  - În patul tău? Șopti Mobeea, apoi continuă, legea îmi interzice acest lucru!
  - Dacă vei refuza până și acest lucru, atunci înseamnă, că nu mă iubești...
  - Nu te iubesc? Întrebă ea strigând. Mi-aș da viața pentru tine!
  - Da, dar nu în modul ăsta, pe care-l folosești tu, acum! Am spus, ridicându-mă într-un cot...
  - Nu! Nu te mișca! Dumnezeule!
      Într-adevăr, uitasem... M-am prăbușit inconștient pe pernă... Când m-am trezit, Mobeea dormea pe o margine a patului... Sărmană făptură... Dormea cel mai profund somn... Atâtea zile și nopți pe care nu le dormise... Cum dormea lângă mine, așa putea dormi și în patul ei, însă o înțelegeam. Dorea să fie gata, la orice mișcare de-a mea... M-am ridicat încet și am învelit-o cu pătura, apoi m-am lăsat ușor pe pernă... Capul îmi vâjâia de la efort, iar tâmplele-mi zvâcneau nebunește. O nebuloasă mi se puse pe ochi și am căzut într-un fel de somn inconștient..
       Din acea zi, patul Mobeei deveni complet nefolositor. După aproape trei luni am fost în stare să mă plimb încet, ajutat de Mobeea, prin cameră...
      Anotimpul călduros venise, iar homaii se mutaseră aici. Nasinason fusese obligat, să preia familia și clanul prietenului său...
  - Te simți bine? Mă întrebă Mobeea...
  - Da... Mă doare un pic capul...
      Dacă nu ar fi fost pierderea de sânge, probabil m-aș fi vindecat mai repede...
      Pe zi ce trecea, mă înzdrăveneam tot mai tare, iar plimbările mele se prelungeau, din ce în ce mai mult... Simțeam nevoia de activitate, așa cum o albină simte nevoia de zbor către soare, după o iarnă de hibernare...
      Într-o seară pe când mă plimbam sprijinit de Mobeea, Sasud apăru călare dinspre sat...
  - Prietene! Frate! Am strigat bucuros.
  - Prietenul meu! Strigă Sasud descălecând grăbit apoi continuă, nu m-ai mai vizitat!
  - Nu am avut cum... Am spus întinzându-i mâna, pe care Sasud o scutură cu putere... În clipa următoare, o durere de cap mă făcu să mă clatin amețit. Sasud încă-mi ținea mâna într-a lui.
  - Ce s-a întâmplat? De ce ești așa slăbit? Întrebă el sprijinindu-mă. Simțise din prima clipă, că nu mai am forța dinainte. Aveam obiceiul de a ne strânge mâinile cu putere...
  - E rănit... Spuse Mobeea, arătându-i din priviri, rana de la cap. Emoția revederii și probabil violența cu care-mi strânseseră acesta mâna, mă amețise de tot. Nu mai eram stăpân pe picioarele mele...
  - Repede! Să-l ducem în casă! Spuse Sasud.
      Sprijinit de cei doi, am ajuns în camera unde zăcuse și el cândva și mă așezară pe pat.
  - Cât de mult mă bucur să te văd Sasud!
  - Și eu sunt la fel de bucuros!
  - Te-ai vindecat complet din câte văd... Călăreai...
  - Da... Mulțumită iubitei mele, Abianami...
  - Te-ai însurat cu ea? Vă iubeați...
  - Da, și suntem fericiți... Dar tu cu Mobeea nu vă iubiți? De ce nu vă căsătoriți?
  - M-am gândit la asta... Dar nu prea am avut timp, și nu putem să ne luăm așa... Părinții mei... Nu pot ști dacă sunt de acord...
  - Înțeleg... Dar nu mi-ai spus ce ți s-a întâmplat... De ce ești rănit?
  - După ce i-am povestit tot ce mi se întâmplase, Sasud rămase gânditor...
  - Da... E prea devreme pentru homai... Nu știu să folosească focul... Sunt ca niște copii.
  - Da, dar unii homai știu... Am spus gândindu-mă la Nasinason...
  - Da, unii ..