AUT VERA SOMNIA

Cap.23. Eden renăscut.

Soarele, cu razele sale blânde încălzea totul... Eram așa de fericit că venise vara! În câteva zile, nu mai rămăsese pic de zăpadă sau gheață... Insula arăta dezastruos, mai ales în pădure, unde greutatea zăpezii făcuse ravagii... Mă întrebam, dacă așa era în fiecare an... Râurile, erau umflate de apa care venea din munții ce fuseseră acoperiți de zăpadă... Căldura însă, făcu se renască totul din nou... Odată cu venirea căldurii, invazia animalelor ce până acum stătuseră în zona caldă, umplură iar insula în întregime... Probabil că făceau asta de secole. Își urmau destinul născându-se, înmulțindu-se, trăind și murind. Așa erau toate, așa eram și eu.
Insula își reluase înfățișarea dinainte. Chiar mai frumoasă și mai sălbatică încă... Observasem, că acei copaci ce nu putuseră rezista gerului, germinau din nou din semințe sau rădăcini ce nu înghețaseră... Vegetația creștea și se dezvolta văzând cu ochii... Mă bucuram de aceasta schimbare și odată cu mine și Mobeea... Săgețile, mi se terminaseră așa că m-am gândit, să mă duc în satul panturanilor, pentru a cumpăra vârfuri de acolo, căci erau mult mai bune decât oasele de pește... Spunându-i Mobeei dorința mea, cât și aceea de a mă însoți, aceasta acceptă, mai mult din dorința de a vedea cum se descurcaseră oamenii, pe timpul iernii.
Ne făceam cu greu loc prin junglă, uneori folosindu-mă de sabie, ca să îmi croiesc drum. Era un adevărat iad vegetal! Vegetația parcă explodase deodată, închizând orice cărare și nelăsând nici un loc de trecere. Mobeea, mă sfătuise să nu iau cu mine aur sau diamante, pentru a plăti vârfurile de săgeți sau alte mărunțișuri care probabil aveam să le mai cumpăr. Îmi spuse, că este mai prudent să iau câțiva saci cu blănuri și piei, cu care să fac schimb... Un sfat bun... Nu puteam ști gândurile panturanilor... Oricine ar putea fi tentat de sclipirea aurului și a diamantelor... Câteva blănuri scumpe, erau numai bune pentru așa zisul troc pe care aveam de gând, să-l încerc... Mergeam mai mult pe jos, ținând animalele de căpăstru... Mai erau porțiuni, prin care puteam merge călare... La un moment dat, copitele animalelor pe care le călăream, se afundară într-un pământ cleios, de culoare roșiatică. Aerul mirosea a hoit. Abea ne țineam să nu vomităm. Simțeam, că o mână de fier ne deschidea maxilarul la maxim, forțându-ne să vomăm. Nu mai era nevoie să dăm pinteni, căci de la primii pași, animalele se zbătură din răsputeri să iasă. Mi-am dat seama, că această mocirlă este de fapt fosta zonă a plantelor carnivore... După câteva sforțări, animalele ieșiră, și odată cu ele, și noi... Mă gândeam cu groază, cum aceste plante, ieșeau precum niște demoni, din mocirla aducătoare de moarte... Ne porniserăm de dimineață și faptul care-mi displăcea cel mai mult, era acela de a ajunge seara la panturani... Noroc că Mobeea știa cum să tăbăcească pieile și cum să pregătească blănurile, ca acestea să rămână moi...
Îmi croise îmbrăcăminte nouă, din pielea de șarpe ce era interminabilă și din piele de tocoruma, felina care îmi provocase rana de la piept... Acum aveam o cicatrice lungă de două palme, în partea din dreapta, de-a lungul coastelor ce erau să fie strivite de greutatea bestiei... Mă gândeam cu uimire, la faptul că felina mă rănise doar cu o singură gheară. Puteam avea tot pieptul sfâșiat... Acest fapt, mă făcea să cred că întâmplarea nu există. Știam că Dumnezeu îmi salvase viața... Mobeea luase până și caninii felinei, ce erau lungi de jumătate de metru. Ea îmi spuse că pot fi folositori. Într-adevăr, cred că era fildeș... Înainte să pornim în călătoria de afaceri către satul panturanilor, Mobeea îmi dărui un colier din canini, construit de ea. Colierul era frumos iar caninii sau colții animalelor de pradă, erau prinși de o sfoară împletită de Mobeea. Fiecare canin avea peste zece centimetri... Am acceptat darul bucuros, însă nu am vrut să îl port. Mobeea insistase însă, spunându-mi că este spre binele meu să îl port... Colierul urma să-mi aducă respect, din partea panturanilor... L-am purtat numai ca să îi fac plăcere...
Așa cum am prevăzut, ajunsesem la așezările panturanilor către seară. Satul era în plină activitate... Cei mai mulți se întorceau de la vânat, iar vânătorii erau întâmpinați cu strigăte de bucurie din partea soților lor și a copiilor, ce le ieșeau înainte... Ne făceam loc pe străduțele înguste, sau mai degrabă pe ulițele pietruite, unde toți cei care ne vedeau, se dădea cu respect în lături.
- Te mai consideră șefa lor! Am spus uimit...
- Nu cred, uită-te la ei... Ți-am mai spus doar, panturanii respectă oamenii curajoși... Spuse ea zâmbind.
- Poftim?
- Ești cel mai iscusit vânător și cel mai puternic luptător, pe care l-am întâlnit până acum. Chiar și îmbrăcămintea te face respectat.
- Nu prea cred...
- Crezi ce vrei! Eu zic adevărul! Spuse ea simplu.
- Da... Adevărul, e greu de găsit chiar dacă-l ai sub nas toată viața...
Mobeea se uită la mine cu o față mirată, și-și continuă drumul fără să mai zică nimic.
Cotbac probabil că fusese înștiințat, deoarece ne aștepta chiar bucuros. Mobeea îi spuse, că această vizită, s-ar putea prelungi până dimineață. Cotbac înțelese, puse să se pregătească camerele de dormit și în primul rând ne invită la masă. După ce am mâncat pe săturate, i-am explicat lui Cotbac, prin intermediul Mobeei desigur, cauza vizitei mele. Cotbac îmi cercetă blănurile, îmi spuse să îi fac o listă cu tot ce doresc să cumpăr și a doua zi la jumătate, voi avea tot ce doresc. Îmi ușurase cu adevărat treaba! Cotbac dorea blănurile!
Făcându-i lista, Cotbac îmi spuse că mai rămâne jumătate din blănurile aduse și îmi propuse ca cele rămase, să le dau în schimbul a doua pungi de aur pregătite deja, însă am spus că doresc să i le ofer în semn de prietenie. Prima dată nu-și crezu urechilor, apoi îmi spuse că nu poate accepta așa ceva, fără să dea nimic în schimb... Însă cedă până la urmă și îmi mulțumi călduros... Am mai stat mult timp de vorbă... Cotbac părea a fi un om bun... Dorea doar să fie mai dur, pentru a fi respectat...
L-am sfătuit ca să fie gata oricând pentru un eventual atac, din partea tribului Mikatto, punând oamenii să supravegheze mereu marea. Trebuiau să folosească și un semnal de avertizare... Puteau folosi un fel de fluiere confecționate din coarnele unor animale vânate, cum ar fi căprioarele, însă la acestea nu prea văzusem coarne dar în casa lui Cotbac se aflau astfel de fluiere care scoteau un sunet strident și lung...
I-am spus să puie capcane în jungla ce despărțea satul de mare, pe care să le știe doar panturanii... Cotbac îmi spuse că o să îmi urmeze sfaturile. Îmi zise, că i-ar face mare plăcere să locuiesc în satul lor, însă nu am putut să accept. I-am am spus, că mă simt mai fericit în cabana mea liniștită... Într-adevăr, nu doream să am împrejurul meu gălăgia oamenilor din trib... Dar nici singurătatea... Dacă Mobeea m-ar fi părăsit, sunt sigur că m-aș fi mutat în sat. Însă eram sigur că nu o să mă părăsească... Între noi, se legase o prietenie, pe care nimic nu o putea rupe. O prietenie legată în împrejurări cu primejdii fatale, în care unul fără celălalt nu am fi putut învinge...
Dimineața când m-am trezit, soarele era sus pe cer... Cred că era ora zece. Mă gândeam la mocirla scârboasă... Asemenea mocirle sunt și în viața oamenilor... Precum acele plante, ce se nasc din moarte, demonii pun stăpânire pe oamenii ce păcătuiesc... Tocmai atunci intră cineva, probabil un om de-al casei sau servitor și îmi făcu semn să vin la masă, apoi plecă. M-am îmbrăcat și am ieșit pe un fel de tindă unde am întâlnit-o pe Mobeea.
- Cotbac ne-a invitat la masă.
- Bine, apoi ne vom întoarce la cabană...
După ce am mâncat, Cotbac ne prezentă marfa pe care o și cumpărase dis-de-dimineață... Multe lucruri care se aflau acolo, nu le pusesem pe listă, însă am înțeles că acesta, ni le dăruise. Cele mai multe, era mărunțișuri de care avea mai multă nevoie Mobeea...
Ajunsesem la cabană la ora trei după amiază. La întoarcere luasem și carne din peștera sărată, pentru masa de seară...
- Să nu te împrietenești prea mult cu Cotbac. Îmi spuse Mobeea...
- De ce?
- În cazul în care Mikatto va ataca, Cotbac îți va cere ajutorul...
- Și crezi că nu sunt în stare să ajut?
- Sunt sigură că poți însă nu doresc să lupți...
- Tu? Am spus zâmbind.
- Da... Nu doresc să mori...
- Nu mi-e frică de moarte o știi bine!
- Tu nu vrei să mă înțelegi! Nu doresc să rămân singură și nu știu cum o să mă descurc fără tine! Spuse ea privindu-mă cu ochii ei negri și blânzi, umeziți de lacrimi.
- Bine bine te înțeleg. Am spus depărtându-mă...
Adevărul era că nici eu, nu m-aș fi putut despărți de ea... Ne lega o prietenie prea puternică... Și nici nu prea doream să mă sacrific pentru panturani... Ce erau ei pentru mine, sau ce eram eu pentru ei? Pentru ce cauză m-aș fi dus să lupt? Nu mă simțeam bine aici?