WarLords

26.Durere

LEO

ACUM DOISPREZECE ANI

Vântul bate destul de tare iar cerul este înnorat. Mă aflu în fața mormântului părinților mei. Mi-ai promis că nu o să plâng din nou... dar ochii nu m-au ascultat. Lângă mine se află o mulțime de oameni la costum ce spun că mi-au cunoscut părinții. Cea care are grijă de mine acum este o îngrijitoare din noul orfelinat la care stau.

-Bună băiete, cum te cheamă? Întreabă un bărbat la costum ce mă mângâie pe cap.

-Leo...

-Bună Leo, ce mai faci?

-Sunt trist..., răspund eu privind în pământ.

-Leo, mereu vei da de momente triste în viață, dar tu trebuie să fi puternic și să zâmbești. Părinții tăi nu ar vrea să fi trist într-un moment ca ăsta, explică bărbatul.

-Dar... dacă nu ar fi fost acel bărbat, nu s-ar fi întâmplat nimic. Nici măcar nu a pățit ceva pentru faptul că i-a călcat pe mama li tata, continui eu să zic frustrat printre lacrimi.

-Lumea nu e dreaptă, băiete...

-Este un om puternic, nu? Apare mereu la televizor... deține Light Factory.

-Da... este puternic. Acești oameni îi vor controla mereu pe cei slabi.

-Dar și ei poate suferii, nu? Întreb eu dintr-o dată cu pumnii strânși.

-Toată lumea poate suferii dacă îi iei pe cei dragi de lângă ei.

Cei dragi...

-Cred că e timpul să plecăm, Leo, spune îngrijitoarea întinzându-mi mâna.

-Dar nu vreau să merg... Vreau acasă!

-Asta e noua ta casă.

-Leo, fi puternic, spune bărbatul făcându-mi cu mâna.

-Derek, hai să plecăm de aici, zice o altă persoană omului cu care tocmai am vorbit. O urmez pe îngrijitoare până la o clădire din lemn, destul de dărăpănată. Intrăm și încep să fac cunoștință cu copii din jur. Sunt plini de energie. De ce? Cu toții și-au pierdut părinții sau au fost părăsiți așa că de ce pot fi atât de fericiți? Nu simt nevoia... de răzbunare? Ajung în noua mea cameră pe care o împart cu alți șapte copii. Privesc pe fereastră și observ un loc de joacă în care se află un singur copil. Se joacă în nisip. În spatele terenului de joacă se înalță o casă cu trei etaje care pare scoasă din filme.

-Wow, cine stă acolo? Întreb eu curios.

-Familia Light, răspunde un băiat mai mare decât mine. Împietresc în timp ce spun:

-Cei care dețin Light Factory?

-Da... iar tipul de afară este fiul lor. Am încercat să ne jucăm cu el dar este un ciudat. Îi place să stea singur iar de fiecare dată când iese afară are mai multe vânătăi decât înainte.

-Hmm...

-Merge zilnic în locul ăla de joacă? Întreb eu curios în timp ce privesc cu ură.

-În fiecare weekend. Cred totuși că nici atunci nu îl lasă părinții afară așa că se strecoară.

-Înțeleg...

Următoarea săptămână trece destul de greu din cauza acomodării. Încep să mă obișnuiesc cu gălăgia din orfelinat. Toată lumea de pe aici pare de treabă... totuși nu o să mai stau mult pe aici. Probabil o să fiu trimis la închisoare sau unde sunt trimiși oamenii răi care omoară. Este sâmbătă. Merg în bucătărie în timp ce îngrijitoarele întind rufe afară și fur un cuțit. Ies afară și merg în parc. Este destul de devreme. Pare părăsit locul la ora asta. Îngrop cuțitul în nisip și mă întorc în casă. Mă închid în cameră și privesc geamul constant. În cele din urmă, dintre tufișurile casei imense de alături, apare băiatul pe care îl așteptam. Are părul negru și ochi albaștrii. Este destul de slăbuț. Se așază în cutia cu nisip cu spatele și probabil începe să se joace. Cobor pe scări în viteză și mă întorc în parc. O să îl fac pe omul ce mi-a omorât părinții să treacă prin durerea prin care am trecut și eu. O să iau o persoană dragă de lângă el. Ajung lângă băiatul ce se joacă în nisip. Stă cu spatele. Îmi înfund mâna în nisip și pun mâna pe mânerul cuțitului. Îmi întorc privirea spre băiat. Tremură și respiră greu. Ce se întâmplă? Dau drumul armei și îi pun mâna pe umăr trăgându-l înspre mine. Copilul plânge.

-Hei... De ce plângi? Întreb eu surprins.

-N-Nu plâng... Nu am voie să plâng.

-Hă? Spune-mi odată ce ai pățit!

-Mama mea... a fost omorâtă. Niște oameni răi au luat-o de lângă mine. Tata îi numește teroriști, explică tânărul printre lacrimi. Îmi amintește oarecum de cineva... de mine. Și el a pierdut pe cineva drag.

-D-De ce? Întreb eu cu vocea tremurândă.

-Fiindcă lumea asta nu e dreaptă... Asta a spus tata, răspunde băiatul.

Îl strâng în brațe pe băiat. De ce mă doare atât de tare pieptul? Nici măcar nu îl cunosc. Vreau să îl omor... Voiam să îl omor. Tatăl lui mi-a ucis părinții în acel accident idiot. Vreau să îl fac să plătească.

-Hei, de ce plângi? Întreabă băiatul.

-Hă?

Îmi pun mâinile la ochi. Sunt umezi. Are dreptate. Plâng... De ce?

-Cum te cheamă? Întreb eu serios.

-R-Ryan... pe tine?

-Leo. Ryan, vrei să trăim după propriile noastre reguli? Vrei să arăt lumii că nu ea ne controlează pe noi, ci noi pe ea?

-Dar tatăl meu... nu m-ar lăsa în veci să fac asta. Vrea să devin un om de succes.

Aproape de fiecare dată când vorbește, îl menționează pe tatăl său. Nici nu vreau să știu de unde are acele vânătăi de pe piele. Este speriat să i se împotrivească.

-Înțeleg... Atunci nu te grăbii. Te voi aștepta. Poate să dureze și ani. Când vei avea curajul să îți înfrunți tatăl, eu voi fi de partea ta. În acel moment, va începe povestea noastră.