Egotistic - IN CURS DE EDITARE

2

-Miho, o voce se aude din spatele ușii. un barbat imbracat in alb cu o camasa cu maneci lunci și un halat intra în camera. Îmi pare atat de rău pentru tot ce s-a intamplat. continuă. Voi face cateva teste pe piciorul tău pentru a-ti da un diagnostic. Voi încerca sa fiu cat mai clar. Este ok așa? ma-ntreaba de parcă aș avea de ales. încuviințează din cap și mă așez în diferite poziții cu piciorul la comanda lui. urează parcă o veșnicie. Îmi pune întrebări stupide din care oricum nu află nimic. Încearca sa imi atraga atentia, dar reușește mai mult sa mă enerveze. îmi arunca toata lumea priviri de milă. îi ignor. Mă așez mai bine în pat și aștept rezultatul.

Doctorul își ridica privirea și ma tinteste.

-Este destul de clar ca muschii tai au suferit un fel de șoc. Nu voi aplica o terminologie avansată acum, vei primi totul pe o hartie la final. Sunt destul de mari șansele sa nu mai poți juca, dar ca sa te punem pe picioare ar fi indicat sa vi la spital de 2 ori pe saptamana timp de 10 zile. Trebuie sa te faci bine. Între timp nu vei mai avea voie sa faci niciun sport. Nu vom taxa mult pe antrenamentele pentru recuperare din cauza instabilitatii economice prezente. Chiar sper sa mai poți juca în continuare.

cuvintele mă ataca. Nu credeam ca ma va afecta atat de tare ca nu mai pot juca. Nu este o pasiune, dar eu sunt un nimic fără fotbal. Nu sunt bun la nimic altceva. Nicioadata nu mi-a trecut prin minte că voi ajunge aici. Trec cateva minute, sau poate chiar ore în care gandurile mele mi se razvratesc în minte si-si pierd sensurile.

Vad un bărbat înalt, bine făcut, intrand pe usa sale.

-Miho, strigă bărbatul se face niște pași rapizi înspre mine.

-Paul! strig și eu înapoi.

-De cand nu ne-am mai văzut! Doamne, cat ai crescut. se mira uitându-se în jurul meu. Am fost primul care a auzit de accident. Nu am putut sa nu le spun ca am posibilitatea de a te lua la mine. stau chiar foarte aproape de Santa Monica. Cam la 15 minute de casa ta de mers cu mașina și 5 minute de liceu. Tocmai ti-am pregatit o camera la parter ca sa nu trebuiască sa iti folossti piciorul in urcarea scariolor.In orice caz casa e mai mare decat este cea a tatălui său. face o pauza vazand ca eu nu spun nimic și continua: Sper ca o sa ne înțelegem, deși nu ne recunoastem si nu ne-am mai văzut de cativa ani. incuviintez, pentru ca asta m-am obișnuit sa fac.

-Unde voi lucra? il intreb serios.

La început crede ca glumesc, dar apoi își îndreaptă buzele împreuna cu privirea si-mi spune:

-Am un magazin de arte plastice la care as mai avea nevoie de un vanzator, dacă te interesează. Altceva nu cred ca...

-Este perfect, il intrerup. Nu vreau sa se preocupe mult de mine. El infiinteaza.

Urmează câteva Porțiuni de neliniste si niste conversatii stupide dintre mine și restul oamenilor din acel spital, oameni care nu mă cunosc, dar imi știu numele și reputația și care vor doar sa imi spuna cat de rău le pare de incident și ca spera sa imi găsesc pacea. Unchiul mă ajuta sa trec pe langa ei, ignorandu-i cateodata, alteori facand mici conversatii neimportante.

Ajungand la casa lui, nu pot sa nu observ cat de mare e. Sau cel puțin diferenta de dimensiuni dintre casa mea veche pe care o împărțeam cu alte 2 familii și asta. Ma acomodez repede, ajungand intr-o camera goala pe care Paul ma indeamna sa o decorez cum îmi doresc.

Urmează mese după mese. Zile după zile. Recuperari după recuperari. Nu ies din casa mai mult decat sa merg pana la spital și înapoi. mă intalnesc cu persoane, le salut și plec. Mă intalnesc cu reporteri, cu televiziuni, îi ignor. Nu am un monolog, nu le pot vorbi. Mereu le spun ca sunt pe fugă. Dus întors, înainte și înapoi. cateodata am mici crize de panica în masina, dar asistentele îmi spun ca este perfect normal și ca un astfel de accident are multe consecințe. M-am obișnuit.