Egotistic - IN CURS DE EDITARE

5

Miho

Viata mea a devenit un fel de rutina. Fac aceleasi lucruri mereu intr-o anumita parte a zilei. NU se intampla nimic nou sau iesid din comun. La spital ma intalnesc mereu cu acelelasi persoane. La liceu m-am delimitat total de vechii mei prieteni, pentru ca aasta am vrut si nu regret. Doar cand desenez imi dau seama de lucruri noi. Nu m-am uitat inca pe contul acela de instagram. Doar raspund la mesaje pentru ca nu prea am timp de mai mult. Nu vreau sa imi apara in fata o alta postare despre cat de nasoala este viata mea acum, pentru ca ma enerveaza pur si simplu minciunile cu care pot veni oameni pentru faima. Ma regasesc cumva in articolele acelea, dar nu ma regasesc pe mine de acum, ci pe persoana care eram inainte de accident.

Am continuat sa desenez. Lumea de la liceu nu ma baga in seama oricum, deci nu au observat ca in ultimul timp nu mai scriu nimic la ore. Cum am mai zis, oricum nu sunt bun cu cuvintele.

Monotonitatea asta este cam ciudata, insa. Ma simt bine, mult mai bine decat ma simteam cand stateam cu tatal meu, in casa noastra micuta si nespalata imbaxita de alcool si acoperita cu cioburi. Dar atunci macar nu eram sigur de nimic. Mainile incep sa imi tremure si cand ma gandesc la tata. Imi iau inelul in mana si imi continui desenul. Pot sa spun ca imi lipseste putin nestiutul. Ce mai tot jonglez si ma lungesc cu gandurile astea? imi lipsesc certurile, dramele si altele, dar acum nimeni nu mai vorbeste cu mine despre nimic important lor, ci doar despre accident, deci nu am cum sa primesc ce imi doresc.

Ma indrept spre spital si ma gandesc ca as putea sa vad daca fata vorbareata mai face voluntariat acolo, asa ca nu mai stau pe ganduri. Cer niste orare ale voluntarilor si observ numele ei ingrosat langa numele meu duminica,imi preling degetul pe hartie si vad ca are o clasa in ziua asta peste 2 ore. Nu lucrez duminica, deci decid sa stau. Imi scot caietul in care imi schitez intreaga viata si incep sa desenez asteptarea cu un pix al spitalului. Ma gandesc la simplitatea dureroasa a asteptarii si ma pierd in desen.

-Buna ziua, Jenny, cum va mai este coloana?

-Foarte bine, Clarie, tatal tau a mai luat pastilele pentru nervozitate? cum aud numele, cum imi intorc privirea spre sunet.

-Da, tocmai i-am amintit. Si mama a luat pastilele pentru picioare si mi-a spus ca se simte mult mai bine. raspunde cu glasul ei subtire. se plimba prin sala de asteptare si apoi ma loveste cu privirea ei speciala.

-De cand stai acolo, ce cauti aici?

-Stau, ii raspund si pare destul de nervoasa. Profit de moment si zambesc.

-Vad ca stai, credeam ca... o vad cum incearca sa isi gaseasca cuvintele. probabil ca mi-a cautat programul, ma asteptam sa faca asta, si e destul de normal sa nu vrea sa recunoasca.

-Da, si eu credeam ca, ii spun in timp ce zambetul mi se mareste si fata ei devine tot mai incordata.

-Eu nu inteleg cine te crezi si ce am facut atat de rau ca sa trebuiasca sa stam in acelasi spital ? Ma urmaresti cumva? Nu inteleg ce ti-am facut eu tie... Cred ca am fost destul de clara cand nu am ...

-Da, te urmaresc, ii spun sarcastic intrerupandu-i monologul. Ma abtin cu greu sa nu cicotesc cand imi ofera iar privirea ei diabolica.

-Pai.... pai... da .... nu stie ce sa spuna. Doamne cat imi mai place momentul. Fata care nu ramanea niciodata fara cuvinte in compunerile ei nu stie ce sa spuna intr-o conversatie. se indreapta spre camera de recuperari.

-Nu plec nicaieri. ii spun ranjindu-i.

O astept pana iese si cand o vad deschizand usa incep iar sa profit de moment, ascunzandu-mi caietul de desene in ghiozdan.

-Ahhhhh, spune ea in timp ce numara pana la zece in soapta. ma ridic de pe scaun si o urmez. Ce vrei? ma inteaba si eu nu ma pot abtine din a zambi.

-Ti-am spus ca te urmaresc. Ea incearca sa isi ascunda zambetul, dar este aproape acoperit de nervi, deci reuseste.

-Atunci cred ca voi suna la politie. Stii ca este ilegal sa...

-Sa merg printr-un spital? fata ei se incrunta si mai tare in timp ce eu o intrerup. Ajungem la strada in liniste si profit pe cat posibil de moment. L-am anuntat pe Paul ca voi sta mai mult la spital si ca ma voi intoarce pe jos singur.

-Nu.. spune ea cu voce tare, dar pare mai mult sa fie un gand. o privesc si incearca sa scoata niste cuvinte. Nu poti sa vii dupa mine, de ce iti bati joc? Ce ti-am facut? respira adanc iar, se vede ca e prima ei data cand pateste asa ceva, dar eu nu sunt chiar un incepator.

-Nu mi-ai acceptat scuzele, ii spun incercand din greu sa nu rad. conversatia asta este atat de ciudata, mi-am dorit asta de vreo 2 saptamani.

-Iti accept scuzele, atunci. imi spune uitandu-se la mine insistent.

-Neah, prea tarziu. ii spun si se enerveaza iar.