Egotistic - IN CURS DE EDITARE

10

Miho

Incepem sa ne intelegem foarte bine. Initial, in primele zile am vorbit putin, dar s-au cam coborat toti peretii din jurul nostru. In fiecare zi ne dam raportul. Stiu ca pentru ea nu este greu sa ma ignore si sa pretinda ca nu exist, dar eu mereu imi doresc sa merg in fata ei, sa ma pun in genunchi si sa ii spun adevarul. Dorinta se opreste in scurt timp pentru ca sunt contient ca unele lucruri nu sunt posibile. Daca ar afla cine sunt acum probabil ca s-ar enerva destul de tare. Nu se asteapta sa fiu cine sunt. Se asteapta la un baiat ca ea. Desi nu ma asteptam am gasit multe lucruri in comun la noi doi. As vrea sa ii spun ca o inteleg fata in fata, insa nu este momentul.

"Azi am avut o zi atat de ciudataaa." imi bipaie telefonul si ma scoate din transa.

"Deci, ti-am spus de baiatul ala popular de la mine din liceu, ala cu intalnirea." zambesc. cateodata e amuzant sa nu stie cine sunt. "unul dintre fostii lui prieteni, sau coechipieri m-a placut candva. acum a ajuns capitanul echipei din ce am auzit eu si par sa nu mai vorbeasca, dar a venit peste mine si m-a intrebat daca vreau sa ies cu el"

"nu prea vad problema in chestia asta. Doar daca esti alergica la oameni, ceea ce ar trebui sa stiu"

"da, din nefericire nu am aceasta boala. Problema e ca m-am saturat de baieti in genul ala"

"populari?"

"plini de ei"

"de unde stii ca nu sunt unul dintre ei"

"pai nu esti plin de tine cu mine."

"si de ce nu il refuzi pur si simplu?"

"pai cam asta am facut, dar dupa s-a cam luat de mine si a inceput sa insinueze ca ies cu fotbalistul cu care am fost la intalnire."

"si ce e rau in asta?"

"faptul ca au inceput sa apara zvonuri de la ultima noastra iesire la ciocolata calda."

"nici mie nu imi plac barfele, dar din ce am invatat in ultimii aani pot sa iti spun ca trec destul de repede. Mai ales daca baiatul este urmarit de presa asa cum spui tu, vor ajunge de la o barfa la alta fara sa iti dai seama."

"probabil ca ai dreptate"

Apoi incep sa povestesc eu ce mi s-a intamplat. e putin complicat sa o fac sa nu isi de-a seama ca sunt in acelasi liceu cu ea, dar ma descurc destul de bine. Ii spun despre atacurile de panica pe care le am in toate locurile, e singura cu care pot sa le impartasesc.

"vreau sa imi promiti ca nu vei mai merge intr-un parc pustiu in mijlocul noptii!!!!" imi spune cand aude de locul meu in care ma eliberez de lume.

"De ce nu?"

"Sunt aurolaci pe acolo"

"De unde stii ca eu nu sunt un aurolac?"

"Sa nu indraznesti sa continui cu faza cu pedofilia" rad, ma cunoaste perfect, dar nu stie nimic despre mine in acelasi timp.

Conversatiile mereu se continua si ma intelege, desi nu ma cunoaste. Eu am inceput sa o cunosc pe ea. Stiu de momentele in care a trebuit sa o scoata pe sora ei in parc, cu caruciorul, cand era numai un bebelusi pentru ca parintii ei nu se intelegeau si nu gaseau timp si pentru ea . Cred ca stiu totul, dar nu stiu nimic.

"si cum au reactionat colegii tai?"ma intreaba ea dupa ce ii povestesc diverse.

"pai in principiu au ras, multi dintre ei. altii au inceput sa se panicheze."

"nu poti sa prezici in niciun fel atacurile astea?"

"de-aia se numesc atacuri, nu pot fi prezise"

"dar trebuie sa porneasca de la ceva"

"ti-am mai spus despre tatal meu. de fiecare data cand ma gandesc la vreo amintire din copilaria mea, sau chiar din prezent, cumva el apare si o incurca. parca vine in mijlocul amintirii si imi taie respiratia."

Cateodata ma uimesc lucrurile pe care pot sa i le spun. de alte ori ma uimesc raspunsurile ei. nu sunt normale. n-am auzit niciun "imi pare rau" pana acum. incearca sa ma ajute daca poate, daca nu doar ma asculta. Nu am stiut niciodata ca am nevoie de cineva care sa ma asculte, dar toata lumea are nevoie de asa ceva.

Trec zile, chiar si saptamani. Vorbim in fiecare seara. Imi e frica de momentul in care va realiza ca nu imi stie numele. Atunci va fii pentru prima data de cand sunt poetul cand o voi mintii.