Egotistic - IN CURS DE EDITARE

7

Miho

Vad ca ii este destul de greu sa vorbeasca despre ea insasi, ceea ce e destul de ironic pentru ca poate sa delireze despre orice obiect si fiinta de pe acest univers.

-Uite, facem asa, ii spun eu cand mi-a venit o idee ciudata. Imi dai numarul tau. deja o vad ca ma priveste nervoasa si ca nu intelege ce vreau de la mea. Asculta-ma pana la capat. Tie iti place sa scrii, dar nu scrii la comanda, asa ca atunci cand vei vrea sa scrii ceva despre tine, imi vei scrie intr-un mesaj.

-Eu nu functionez cu mesajele.

-De ce nuu?

-Pai este o explicatie destul de simpla. Luand in considerare extraordinar de multele cazuri in care mesajele scrise au fost publicate pe internet...

-Eu nu am retele de socializare.

-Bine punctat, spune ea si ne urmeaza o pauza lunga in care pare ca se gandeste la idee.

-Ok, imi spune si intinde mana cerandu-mi telefonul.

imi scot telefonul cu butoane jerpelit si spart si pare ca il analizeaza foarte bine pana sa isi noteze numarul in el.

-Saracul, imi spune cand se suna de pe telefonul meu.

-Da, stiu. ii spun

-E vreo mostenire de familie pe care nu o mai poti lasa din mana, sau cum functioneaza asta?

-Toti oamenii cred ca jucatorii de fotbal din liceu sunt bogati?o intreb, desi stiu raspunsul.

-Presupun ca da. imi spune. Cum altfel si-ar permite toate lucrurile scumpe pe care le poarta, cele 5 masini, si orele pierdute la sala?

-M-ai vazut vreodata purtand chestii scumpe? o intreb si observ cum cade pe ganduri.

-Bine punctat,iar. imi spune si continua sa se gandeasca.

-Iar legat de sala, bursele sportivilor acopera majoritatea utilitatilor.

-Nu m-am gandit niciodata la asta. imi spune si aprob.

-Presupun ca nimeni nu se gandeste.

Lumea mereu crede ca cei populari sunt mereu bogati, dar in primul rand eu nu eram neaparat popular si in plus nu cred ca sunt exceptia. in general mi se pune intrebarea:"care sunt firmele preferate de la care iti cumperi hainele?" si cateodata chiar nu stiu ce sa raspund. Daca as fi sincer as spune ca nu ma uit la firme, ci la pret. Si preturile de la second handul de pe strada casei mele sunt destul de bune. Dar asa ceva nu se va spune niciodata la televizor.

-Dar, cand apari la televizor.... imi spune ea si vad ca nu stie exact ce intrebare vrea sa puna.

-Gandeste-te la ce vezi la televizor. Imagineaza-ti un baiat din echipa aceea, ii arat cu degetul grupul din care faceam si eu parte inainte de accident, ca apare la televizor spunand ca firma mamei lui a dat faliment si ca de atunci incearca sa faca rost de o paine pe care sa o puna pe masa, lucrand in plus, pentru ca tatal lui a stat in socul mortii mai mult de 10 ani.

Ce am facut? Stiam ca nu trebuie sa las garda atat de jos. Acum o voi pierde si pe ea. Nu ca am avut-o vreodata. Incep sa ma panichez si picioarele mele o iau inainte inafara cafenelei. Clarie se uita la mine, dar inca fara fata miloasa, este doar confuza. In curand va veni si fata falsa pe care va fi obligata sa o afiseze asa ca plec. Nu stiu de ce. Nu stiu de ce reactionez asa. Sunt un dezastru. Ma indepartez de cafenea si ma duc intr-un loc in care ma ascundeam de tata. Un loc foarte sigur pe unde nu prea mai trec persoane. Presupun ca imi este tiparit in minte. Nu pot sa ma mai intorc acum. Picioarele mele nu au niciun fel de control. Parca merg singure. Imi pierd mintile chiar acum. Asistentele m-au avertizat ca socul va veni candva, ca ma va lovi si ca ar trebui sa ma indrept catre cabinet imediat ce se intampla, dar nu pot face asta. Nu pot sa ma duc la cabinet. Nu pot sa mai ascult inca un "totul o sa fie bine. Nu ai vrea o mentosana?". Nu mai pot sa fac nimic. Ajung in parc. O iau pe o alee sigura pe care nu umbla oamenii si ajung in tunel. Este un tunel destul de vechi. Este intunecat si nimeni nu il baga in seama.Nu sunt sigur cine l-a construit sau de ce nu a fost demolat, dar de cand l-am vazut am stiut ca este locul perfect.

"Este prea evident ca sa fie observat" mi-am spus atunci si imi spun si acum. Ma asez in mijlocul tuneluilui si imi strang picioarele la piept. Imi scot caietul si desenez cu un creonasi mic pe care l-am gasit pe fundul ghiozdanului. Nu stiu ce este cu mine. Sunt incontrolabil. Voci incep sa imi sune in minte. Incep sa imi amintesc momentele petrecute cu tata. Toate lucrurile pe care mi le-a spus. Imi amintesc pana si ce nu vreau sa imi amintesc. Ranile ma dor. Nu ranile accidentului, ci ranile de dinaintea lui. Cele 3 rani desenate simetric pe spatele meu lasate de o sticla sparta care a zburat prin casa dupa 2 ani de la moartea mamei. Imi amintesc fiecare detalui.

Eram intr-una dintre cele doua camere ale fostei mele locuinte. Stateam si analizam niste jocuri, niste planuri de asalt, cand telefonul meu a bipait. Lui tata nu ii placeau bipaiturile pentru ca el spune ca din cauza unuia a murit mama.

Gandurile sunt furioase si intra intr-o lupta apriga. Imi amintesc ziua in care mama a primit apelul, bipaitul, de la firma la care lucra, care ii spusese ca au dat faliment si ca o vor mai plati doar pentru o luna. Mama nu a reactionat prea bine. Ea era singura care lucra din casa noastra. In scurt timp familia noastra a ramas fara bani. Oricum nu o duceam prea bine financiar, dar a devenit din ce in ce mai rau. Mama nu si-a putut gasi niciun job. Tata a inceput sa lucreze in constructii, dar primea mult prea putin bani ca sa ne tina pe toti. Eu am fost el care a gasit scrisoarea intr-un plic negru, pe noptiera mamei. Eu i-am dat-o tatalui meu si am urmarit reactia. Nu stiam sa citesc prea bine atunci si nici nu am inteles bine ce s-a intamplat. Stiam ca este un lucru foarte trist pentru ca tata se pusese in genunchi si isi ascundea ochii, dar nu stiam ce e aia moarte, aveam doar 5 ani. Tata mi-a spus dupa ca ea se simtea in plus in familie si ca doar ne consuma banii pe care nu ii aveam.

Amintirile ma bulverseaza total. Ma dau intr-o parte punandu-mi mainile la cap, incercand sa opresc furtuna de ganduri, dar nu reusesc.

Revin la ziua in care am primit cele trei rani. Aud iar bipaitul. Corpul meu se incordeaza tot. Il vad pe tatal meu cu sticla aproape goala de bere in mana si cu tricoul lui multicolor. Avea toate culorile pe el inafara de rosu, dar a urmat apoi sa fie patat de putin sange. Era nervos. Foarte nervos. A aruncat cu scaune. A rupt hartii. Isi amintea totul. Eu nu puteam sa fac nimic. M-am adapostit cum am putut. Sticla de bere i-a zburat din mana. M-a nimerit. De atunci am fost propriul meu doctor. Am invatat sa bandajez perfect orice rana la numai 7 ani. Ma gandesc ca daca cineva ar auzi povestea asta cap coada ar face fata aceea pe care o urasc, care nu are nicio valoare. Care apare pe fata oamenilor pentru ca ei nu stiu cum sa reactineze si le-a intrat asttfel in reflex.