Egotistic - IN CURS DE EDITARE

8

Clarie

Am ramas acolo pierduta. Fara nimeni langa mine. A plecat pur si simplu. Presupun ca aveam dreptate. Baietii nu sunt facuti ca sa fie intelesi de fete. Nu vad sensul plecarii lui. Nu stiu unde s-a dus. Nu pot sa spun ca nu sunt putin usurata de faptul ca nu a trebuit sa reactionez la cuvintele lui. Nu am stiut niciodata cum sa reactionez la o situatie trista. Mereu m-am ascuns printre cuvintele mele. Stiu sa le scriu, chiar stiu, doar ca nu stiu sa le spun. Suna atat de ciudat si ma simt ca o dubiosenie a planetei, dar asta sunt eu. imi strang lucrurile si plec si eu. baietii rad in coltul lor. pribabil ca judeca intreaga situatie, sau poate ca se distreaza pur si simplu.

Ma indrept spre casa si parintii mei sunt acolo. Sunt confuza. Tatal meu vitreg tipa la mama mea, si ea inapoi la el. Nu mi-am inteles niciodata mama. Doi barbati in aceeasi perioada de timp si cu ambii iese la fel. Se marita de parca ar fii cel mai frumoas lucru din lume, de parca ar depune juramantul numai ca sa il incalce mai tarziu. Lucrurile sunt bune in primii ani, fac un copil. il cresc. incep certurile. cred ca pot da vina pe mama in chestia asta. nu se descurca in conversatii.,un lucru pe care il avem in comun. este agitata mereu. prin acelasi tipar a aparut si sora Laura pe lume. Mi-a parut bine la inceput. Eram doar un copil atunci. Credeam ca asta o sa ii impace. credeam ca sora mea vitrega insemna ca vor ramane impreuna, dar nu a fost asa.

trec pe langa ei nebagandu-i in seama. nici nu ma observa asa ca nu imi este greu sa iau cateva pastile din sertarul mamei. nu stiu ce sunt. pot fi multe lucruri. stiu doar ca odata ce una imi curge pe gat nu ii mai pot auzi. nu aud nimic. sunt doar eu si hartia si scriu mult . ma simt bine.

imi deschid palma si torn cateva pastile, dar nu stiu cate ar trebui sa iau. vreau sa uit tot. vreau sa uit momentele petrecute cu miho. vreau sa uit familia defecta in care ma aflu. vreau sa uit pana si de mine. nu vreau sa ma mai vad. nu vreau sa mai am de-a face cu cineva ca mine niciodata. Una. Doua.pastilele sunt de un alb imaculat. Trei. Urechile aproape imi cad de la atatea cuvinte fara sens si aruncate din ura care plutesc prin casa aceasta. Patru. ma pierd in iluzii si in ganduri. Cinci. de ajuns.

ma indrept inspre camera mea, rapid si imi deschid jurnalul. imi scriu toate sentimentele, toate ideile, intr-un mod pe care nimeni altcineva nu il intelege. Adorm.

Ma trezesc apoi si ajung la liceu. Nu s-a intamplat nimic nou. Nimic ciudat.

Imi impachetez cartile si ma duc dintr-o sala in alta. Zambesc. Zambetul nu imi piereste niciodata de pe buze.

Ajung acasa iar. Se cearta iar. Numar pastilele iar.

Telefonul imi bipaie:"4 postari noi de la Poetul". aproape ca nu ii vad desenele bine, dar tot le inteleg. Ma inteleg pe mine. Pun pastilele la loc, de data aceasta. Simt cum desenul este dezamagit de mine. Sunt multe flori cu masti pe fata. toate florile sunt albe, dar in centru este una rosie. floarea colorata isi pune si ea masca alba pe fata, asemanandu-se cu celelalte. unele dintre ele vorbesc cu ea, si tipa la ea, dar masca zambeste. poarta si niste casti pe urechi, dar nu sunt incarcate la niciun telefon, nicio sursa de muzica. si ele sunt tot masti.

ma simt atat de tare in acele desene.

Incep sa scriu ce vad. Incep sa scriu intreaga poveste, doar ca nu sunt eu personajul principal, ci o floare. un obiect delicat si frumos. nu poti sa nu iubesti o floare. poate ca sunt geloasa pe floarea aceea. stiu ca la un moment dat isi va da masca jos. stiu asta. din aceasta cauza sunt geloasa. eu nu as putea niciodata sa imi las masca.