Egotistic - IN CURS DE EDITARE

14

Clarie

Ochii mi se deschid cu greu. Capul imi cade de pe umeri inapoi in perna. Firele ierbii imi gadila degetele. Iarba? Ma uit in jur. Nu imi amintesc nimic. Ma ridic si intru in casa. Us de sticla se deschide cu un zgomot usor, pornind niste voci. Se aude o voce de baiat si una de femeie. Bunica nu a fost greu de recunoscut nici cu aceste dureri insuportabile de cap, dar cine e baiatul?

-Buna dimineata! Ma primesc ambele voci in bucatarie cu micul dejun deja pregatit.

Ochii imi clipesc de nenumarate ori. Ma ciupesc de mana si simt mica intepatura. Nu poate fii adevarat. Sigur visez. Poate e de la pastile. Ma asez pe scaun si imi torn un borcan de lapte.

Privesc nedumerita in toate colturile camerei caurtand indicii inspre irealitatea acestui vis neclar pe care il am. Capul continua sa ii pulseze si ma las mai moale pe scaun.

-Tocmai vorbeam cu acest baietel despre cum v-ati intalnit voi doi! Destul de comica situatie... taie bunica linistea si isi indreapta privirea ingrijorata inspre mine.

-E la liceu si are aproape doi metri, baietel nu e cel mai ok cuvant pentru a-l descrie, buni...

Intreaga zi de ieri a fost un esec total. Nu mai inteleg nimic, iar lucrurile pe care nu voiam sa le inteleg sar pe mine tocmai acum. Nu sunt gata pentru astfel de situatie. Nu vreau ca jake sa fie poetul, nu vreau sa stiu ca tata e mai bine ca niciodata. Nu vreau ca miho sa ma vada asa. Miho? Ce cauta miho aici?

-Cum ai ajuns aici? Il intreb tintindu-mi privirea spre ochii lui.

-Cred ca va voi lasa putin. Sopteste bunica in timp cee pleaca si isi inchide usa.

-Clarie, as vrea sa iti arat ceva...

-Ce cauti aici? Il intrerup, dar el pare la fel de calm ca intotdeauna.

-Daca vrei sa vezi, trebuie sa imi promiti ca nu vei pune intrebari pe parcurs.

Glasul lui ma vrajeste inspre a crede ca este normala situatia in care ne aflam. Stiu ca nu este. Stiu, dar imi doresc sa stiu mai multe. Fac un semn buzelor mele ca si cum as inchide un fermuar cu mana si ma ridic de pe scaun.

Deschide usa masini isi intram amandoi. Vreau sa il intreb despre teama lui de masini, despre accident si despre cum a ajuns aici fix in acel moment. In momentul cel mai scufundat in intuneric al vietii mele. Vreu sa stiu de ce a ramas.

O parte din mine inca crede ca totul este un vis. Un cosmar... nu, nu un cosmar. Daca ar fi un cosmar, intreaga zi de ieri nu ar fii reala. Posibilitatea exista, sper ca aceea sa fie adevarata, dar stiu ca nu este. Totul a fost real.

-Eu nu am voie sa intreb nimic, dar tu ai ... si probabil ai si intrebari..

Isi baga mana in buzunar si scoate un medicament pentru durerea de cap.

-Ia.... O sa pun intrebari cand vei fi in stare sa raspunzi.

Masina merge. Rotile se invart. Vantul puternic bate. Necunoasterea mea devine din ce in ce mai mare. Sunt in masina cu o persoana pe care nu o suport ... sau nu o suportam ... si nu am idee unde ar trebui sa ajung sau ce era in pastila pe care tocmai am inghitit-o. Acest lucrur nu ar suna bine nici daca as scrie o poveste despre el, dar totusi nu plec. Nu stiu daca durerea de cap ma face sa nu sar acum din masina sau curioziatea pe care mi-o starneste tot misterul asta, dar nu poate sa se termine in niciun fel bine.

-Esti mai bine acum?

-Da , Ii raspund usor.

Calmitatea lui constanta ma invaluie si pe mine, doar calmitatea poetului mai putea sa imi faca acest lucru. Calmitatea lui jake. Asta e lucrul cel mai improbabil sa fie real dintre toate cele intamplate ieri, si asta e un lucru mare. Jake nu poate fii atat de calm si cules ca poetul, nu este personalitatea lui. Poate am fost eu prea prinsa in conversatii, in faptul ca cineva ar putea sa ma asculte, incat mi-am imaginat firea poetului. El era altfel. Nu altfel fata de jake, diferit de multa lume.

Masina se opreste. Ochii imi sar pe geam si observ ca suntem destul de aproape de casa mea, ceea ce este o siguranta stabila pentru orice se poate intampla in urmatoarele minute. Dar daca voia sa ma omoare, nu ar fii facut-o pe o strada complet libera? De ce sa astepte sa ajungem intr-un parc public, intr-o zi de weekend, cand abia gasesti o banca libera?

Mergem atent prin parc. Ii observ mana care ma ghideaza tinand-o pe a mea. Este incordata. Este stresat. Si mana mea este incordata. Poate efectul de elaxare al pastilelor de aseara m-a calmat mental, dar si eu sunt stresata. Doar pentru ca acum sunt inconjurata de lucruri frumoase si de oameni fericiti, nu inseamna ca lunile urmatoare voi putea sa imi continui studiile. Stiu clar raspunsul legat de viitorul meu si singura, probabil ultima, mea speranta de a-mi salva viitorul a disparut in momentul in care am pasit afara din casa tatalui meu.

-Inchide ochii. Imi spune pe neasteptate cand ajungem in fata unei cladiri derapanate. Vocea lui este atat de calma.