Egotistic - IN CURS DE EDITARE

13

Clarie

Clopotelul a sunat. Pasii si vorbele s-au auzit. M-am spalat pe fata."Niciodata sa nu ii lasi sa te vada in momentele in care esti cea mai slaba" imi spunea mama in copilarie. Este singurul lucru cu care suntem ambele de acord. Iesind din baie, fara vreo urma de lacrima,sunt intampinata de Jake. Incerc sa il ignor, dar mana lui o atinge pe a mea. Ma trage inspre el.

-Am ceva ce trebuie sa spun si nu mai pot astepta. Ma priveste nesigur.

Nu il bag in seama. Incerc sa ma indepartez.

-Eu... eu sunt poetul.

Corpul mi se opreste. Nu ma mai pot misca. De ce mi-a spus acum? De ce s-a chinuit atat sa vorbeasca cu mine? De ce mi-a zis sa il intalnesc in 5 zile? De ce nu a spus nimic cand vorbeam despre el? Nu poate fii el.

Cand ajung in fata liceului, in curte, realizez ca am avut ochii inchisti tot drumul. Am fugit. Eu fug mereu. Ma trezesc apoi in autobuzul care ma duce acasa. Nu stiu de ce reactionez asa. Baiatul asta a vrut sa dea in mine la inceputul unei zile si seara mi-a spus ca nu ar trebui sa il bag in seama. Nu poate fii el. Nu vreau sa fie el.

Degetele mi se imprastie prin sertarele in care mama pastreaza poze si documenete de-ale tatalui meu natural. Poze. Poze. Poze. O adresa.

Rup o foaie dintr-un caiet si scriu cateva randuri pentru sora mea. Mama nu este acasa, probabil incearca sa isi gasesca un job, dar nu pot sa mai stau aici. Cobor. Trec pe langa sertarul cu pastile. Nu vreau sa ma ating de el, dar stiu ca trebuie. Daca ceva nu merge bine trebuie sa am o salvare. Poetul, poetul nu este cu mine. Nu stiu de ce a facut ce a facut atata timp, dar nu este cu mine acum. Poate a fost candva o sursa de protectie, dar aceasta sursa nu a fost niciodata reala, reprezenta doar o minciuna a unui om care si-a dorit ceva fara motiv si a ajuns pana aici pentru a-l primi. Niciodata nu am inteles de ce un baiat ca el ar putea sa placa o fata ca mine, poate doar din bataie de joc. Poate a facut asta doar ca sa aiba un motiv pentru a ma face de ras. Asa sunt baietii ca el. Acum stie multe lucruri despre mine, prea multe. Am nevoie sa plec de aici. 1.2.3. Ar trebui sa iau mai multe?4.5.6. Sunt de ajuns. 7.8.9. Gata.

Ajung in alt autobuz si apoi in altul.

Casa tatalui meu se ridica in cer. Este mare si maderna. Mana mea formeaza un sunet atingand usa. Nu stiu ce ar trebui sa spun sau ce ar trebui sa fac.

-Buna, dragut-o, te putem ajuta cu ceva? Ma intreaba o femeie cu o voce blanda care isi face aparita.

xx.Intepenesc. Nu mai stiu sa vorbesc. Nu mai stiu numele tatalui meu. Imi pierd toata constiinta si firea. Regret. Regret ca am ajuns aici, dar poate ma va lasa sa lpocuiesc cu el, poate imi va intelege problemele si imi va pastra si mie o camera. Femeia este atat de fericita. Are zambetul pe buze, un zambet adevarat si cald. Este buna. Imi bag mainile prin buzunar si gasesc foaia cu adresa si cu numele tatalui meu.

-Este... Stephen... aici? Ma uit in jos la hartie. Ma port de parca nu i-as fi zis numele niciodata, dar asa pare in mintea mea.nu i-am mai spus pe nume de cand eram foarte mica, si atunci sunt destul de sigura ca ii spuneam : "tata". El este o noutate pentru mine. Femeia imi zambeste. Un barbat inalt si bine facut coboara scarile cu un zambet luminos pe buze si un bebelus in brate. Il recunosc imediat.

-Ta.... Tata? Ametesc putin, dar cad in bratele cuiva, in bratele femeii. Ma trezesc pe un fotoliu catifelat si confortabil. Casa lor este atat de organizata. Au doi copii si citate despre o viata vegetariana peste tot. Langa fotoliu este dispus un aparat pentru alergat care are un prosop asternut pe el. Lucrurile sunt puse la locul lor. Este exact acel cuvant pe care toata lumea vrea sa il atinga: perfectiune.

Femeia se apropie de mine intinzandu-mi o ceasca cu ceai. Are un miros splendit care ma face sa imi imaginez, pentru o secunda, cum ar fii sa traiesc si eu aceeasta viata. Sa ma trezesc in fiecare dimineata inconjurata de plante. Sa zambesc. Sa mananc sanatos pentru ca asta imi doresc, pentru ca imi vreau binele, nu pentru a impresiona niste urmaritori de pe retelele de socializare.

-Clarie... imi spune tata. Tata, ce nume. Nu este tatal meu. Nu ma cunoaste. Nu l-am mai vazut de ani de zile si ma astept sa ma primeasca inapoi. Nu are niciun fel de datorie legata de mine. Poate sa ma lase pe strazi in momentul asta. Vocea lui este atat de blanda. Cand era cu... mama... era mult mai nervos. Eu sunt la fel ca si mama. Am trait cu ea atata timp, ii mostenesc toate obiceiurile, nu pot intra in viata acestui om si sa o distrug total. Ochii mi se deschid si abia acum realizez ca nu am respirat de loc de cand mi-a spus numele. Ma ridic brusc. Ameteala continua sa clocoteasca in mine. Sunt socata. Comportamentul lui de acum atatia ani i s-a datorat mamei mele, ea l-a stricat. Acum este atat de fericit, nu pot sa il stric si eu.

Ma trezesc la usa. Tristetea ma copleseste. Imi simt picioarele ca doua spaghete. Abia reusesc sa plec, dar tata ma urmeaza. Probabil se simte prost. Excursia asta a fost o gresala, una teribila. Nu pot sa merg acasa. Urc in autobuz si ajung in fata casei micute a bunicii. Aceasta ma intampina cu bratele deschise, sunt o povara si pentru ea. Mereu a inteles problemele cu mama. Ele doua nu au o relatie chiar atat de frumoasa.Nu pot sa stau mult pe langa bunica. Inca nu inteleg lucruri din viata mea care sunt foarte clare. Sunt un dezastru total. Iarba gradinii ei micute imi gadila picioarele. Intunericul inceputului de noapte isi presara stelele pe cer. 1.2.3.4.5.

-Hei, hei, hei, hei, hei. Se aude cineva in timp ce pastilele imi ating limba.