Egotistic - IN CURS DE EDITARE

13

Miho

Vederea imi dispare. Sensul imi dispare nu mai inteleg nimic. Sensurile pleaca. Respir. Oxigenul imi intra in corp. Ma inec iar. Imi pierd echilibrul. Cad.

"Nu ma poti pacali" citesc iar. Mesaj de la Jake. Stiu ca nu ar trebui sa reactionez asa. Eu nu reactionez asa. Este din cauza socului. Nu este normal. Picioarele mele incep sa tremure. Incep tot sa tremur. Numar pana la 10. 1. Ma va ura. 2. Trebuie sa ii spun eu adevarul. 3. Clarie va pleca din viata mea in scurt timp. 4. Pierd totul. 5. Am pierdut totul. 6. O voi pierde si pe ea. 7. Fara ea vi fii ca si inainte, un catelus pe care toata lumea il va manipula. 8. Nu o merit. 9. De ce nu i-am spus. 10. De ce am mintit-o?

Numaratul nu functioneaza ca de obicei. Respir adanc iar.

"Cine esti?' il intreb intr-un final.

"Nu ne jucam asta iar, Miho." Ochii mei se incetoseaza. Capul imi cade inapoi pe poadea. Cand eram mic tata nu ma lasa sa spun lucruri pe care nu mi le planificase deja. Jake era printre cei mai neantrenati jucatori din echipa noastra. Antrenorul l-a lasat sa intre doar pentru ca parintii lui i-au dat o gramada de bani. Nu stiu inca care a fost toata situatia. Tata nu ma lasa sa vorbesc cu jucatori incepatori. "Esti mai bun decat ei, Miho". Nu a crezut niciodata asta.Mai bun ca si jucator, poate, dar ca persoana in niciun caz. Jake s-a propulsat dintr-o data in domeniu. Nimei nu a stiut cum. Unii chiar l-au acuzat ca ar fi luat pastile sau, altii au crezut doar ca si-a dus antrenamentul la un nivel mulr mai ridicat. Oricare dintre variante ar fii cea adevarata, este destul de clar ca a avut o motivatie buna. Pe vremea cand era neantrenat, tata ma punea sa nu il recunosc, in general imi spunea sa il intreb cine este sau de ce intra in discutie asa cu mine. M-am simtit mereu prost pentru ca am facut lucruruile astea, pentru ca nu am avut niciun fel de putere asupra mea.

"Nu ma voi mai apropia de ea" ii spun lui Jake.
Degetele mi se incordeaza. Incep sa caute prin ecranul telefonului.

"In 5 zile, la ora 4 in parcul de langa cafeneaua Young. Te astept" ii scriu lui Clarie fara sa gandesc. Nu reactionez asa in general. "Niciodata sa nu iei o decizie cand esti nervos" imi spunea tata, dar el mereu isi incalca zicala.
Nu poate sa fie ceva normal. Trebuie sa fac ceva atat de uitmitor incat sa o fac sa uite de dezamagirea pe care o va avea cand ma va vedea. Probabil nici nu ma va crede. Sunt un idiot. Ce am facut?
Picioarele mi-o iau inainte. Tot corpul mi se indreapta spre iesire. Ajung in fata magazinului unchiului meu. Deschid usa si ma plimb printre culori.

-Trebuie sa gasesc nuanta perfecta. Spun cu voce tare de parca as vorbi cu cineva. Sunt disperat. Toata viata mea am fost controlat si, acum ca pot face ce vreau, imi stric viata.

Mainile imi cotrobaie printre sertare. Le pierd din privire de parca nu ar fii ale mele. Gasesc rosul perfect, rosul meu. O culoare atat de blanda incat nu aduce putere, ci iubire. Ochii imi zboara prin camera pana gasesc verdele perfect, verdele ei. Imi exprima o siguranta pe care doar ea poate sa o scoata la iveala in mine.

Ma trezesc alergand prin aleile singuratice ale parcului. Ajung la locul meu. Intru in casa parasita. Casa este mult spus, sunt mai mult pereti. Culoarea se imprastie in toate directiile. Suntem noi doi, pe pereti opusi, uitandu-ne la toate picturile care mi-a zis ca au ajutat-o si altele nedesenate inca.