Egotistic - IN CURS DE EDITARE

6

Miho

Ochii nostrii isi intersecteaza privirile. In scurt timp imi spune:

-Uite, nu te cunosc, nu am pretentii sa te inteleg.

-Vrei sa ma cunosti. Ochii ei parca sar la auzul acestor cuvinte. Sunt obisnuit cu astfel de fraze, dar niciodata nu le-am zis pentru ca am vrut. Nu stie ce sa spuna pentru ca probabil nu stie ce vrea. Unchiul meu are mai multa dreptate decat oricine, artistii chiar sunt indecisi. Culoarea mea preferata este rosu, ii spun si o aud chicotind.

-Rosu? Ma intreaba razand.

-Ai probleme pana si cu culoarea mea preferata? Imi bat eu putin joc.

-Nu, sigur ca nu, spune zambind. A mea este verde deschis. Acum e randul meu sa chicotesc.

-Ma asteptai sa spui roz, sau ceva de genul asta.

-Si eu ma asteptam sa spui albastru.

-Albastrul e sigur, rosul e puternic si riscant. Ii explic eu incercand sa o fac sa inteleaga. Fiecare strop de culoare pe care il pui in rosu te face sa te simti diferit.

-verdele este creativ. Traieste pe lume de dinaintea oamenilor si aduce bucurie de atunci.

Dam din cap sincronizat intelegand ca argumentele sunt destul de bune.

-Ceai, cafea sau ciocolata calda? Ma intreaba ea. Sunt putin uimit din cauza ca isi doreste sa faca conversatie, dar raspund rapid.

-Nu beau cafea, ingan, .. Ceai . Fac o pauza. Nu am baut niciodata ciocolata calda. Ochii ei sclipesc dintr-o data de parca ar fi auzit cel mai ciudat lucru din lume.

-Nu ai baut cea mai buna chestie care exista pe lumea asta? Ma intreaba apropiindu-se de mine.

-Nope.. Nu aveam voie atunci cand jucam.

-Iti este dor? Ma intreaba si incep sa cred ca este o intrebare foarte buna cand realizez ca nu am un raspuns.

-sincer... nu. Ii spun.

-Pai erai bun la chestia asta si spuneai pe la toate stirile ca iti place, inteleg ca invatai pe de rost ce trebuia sa spui, dar nu credeai nimic din cuvintele acelea?

-Nu eram neaparat bun... si... nu, nu le credeam.

-Atunci de ce le spuneai?

-Pentru ca eram obligat.

-De cine?

-De tata, clipeste de mai multe ori si tocmai am realizat ce i-am spus. Toate intrebarile au fost atat de rapide si nu am putut percepe cuvintele pe care le-am spus.

-Pai, atunci ,pot numai sa iti promit ca te voi introduce in lumea ciocolatii calde. Te asigur ca nu o vei da jos din mana. Zambeste si ma priveste atent. Zambesc si eu.

-Cumva domnisoara Campbell invita pe cineva in oras? Ii spun aproape chicotind.

-Cred ca ai ajuns deja prea departe. Imi spune si rade si ea.

Ne continuam conversatiile banale cu intrebari simple pana se opreste si imi da de inteles ca am ajuns in fata casei ei. Se uita prin parcare si pare usurata, dar nu voi intreba acum de ce.

-M-ai am o ultima intrebare pentru tine, imi spune.

-Te ascult.

-De ce nu te-ai oprit din a ma urmari? De ce nu ai plecat pur si simplu cand te-am rugat.

-Pentru ca nu m-ai rugat, ii spun zambind si o observ cum isi analizeaza vorbele. Ii dau un ghiont amical in umar si fac o reverenta.

-Mi-a facut placere sa va excortez pana acasa, domnisoara.

-Si mie, domnule, imi spune in timp ce imi imita miscarea.