Inimă rebelă

Capitolul 4

"Curajul înseamnă să ai puterea să te ridici și să vorbești. Curajul înseamnă, de asemenea, să te așezi și să asculți" ~ Winston Churchill

Grace își aranjă pălăria cu boruri largi, din mers. Avea nevoie de o rețetă. Nu știa dacă vecinele ei, vor fi dispuse să îi dea o rețetă, însă nu știa ce altceva să facă.

În seara asta, "miracolul ei" cum îl poreclise ea, necunoscându-i numele, avea să ia cina cu ei, iar ea nu se putea face de râs. Trebuia să îi ofere o tocană în toată regula, nu o zeamă seacă de mirodenii.

"Una ca tine n-are ce căuta aici".

Încă îi auzea vocea.

O rănise mai tare decât putea spune în cuvinte. Deși nu-l cunoștea, nu-i văzuse fața clar, habar n-avea de unde vine sau pentru ce e aici, pur și simplu simți cuvintele ca pe o amenințare. Se apărase, dar pe dinăuntru se simțea de parcă cuvintele ei nu ar fi făcut nimic.

Știa că e greu. Deja vedea că îi e greu. Însă nu a fost alegerea ei să pice în apele învolburate! Se gândi o clipă la cât de prostuță o fi văzut-o el când se îndreptase din nou spre râu. Știa, fără îndoieli, că era desconsiderată în ochii săi. Nu avuse de ales: coșul cu rufe trebuise recuperat.

Înghiți în gol, când își aminti de felul cum o luase pe sus de parcă nu era mai grea decât o adunătură de bumbac. Ceva din felul lui o făcuse pe moment să își țină gura și...

— ... cum îndrăznești?!

Vocea ridicată o trezi pe Grace din reverie. O clipă, inima îi sări până în gât, crezând că ea e motivul nervilor vocii feminine. Când observă că nimeni nu o acuza de nimic, își continuă drumul, liniștindu-se.

Un geamăt de disperare îi străpunse sufletul. Grace nu putea să se prefacă că nu a auzit. Îndreptându-se spre locul din care zburau replici tăioase, avu impresia că o femeie se certa cu copilul ei, până când înțelese că nici măcar unui copil nu i te adresezi așa - fie el și copilul tău.

Grace ajunse la trei pași de o femeie corpolentă, roșcată și cu ochii aruncând văpăi. În fața ei, stând cu capul plecat, o negresă ce nu putea avea mai mult de vârsta lui Grace, asculta glasul răstit.

— Ce se-ntâmplă? Cum vă numiți?

Grace nu-și putea stăvili indignarea. Voia să înțeleagă de ce e acuzată negresa.

— Samantha Dawson. Ea! Ea-i problema! strigă atât de strident roșcata încât, Grace era convinsă că avea s-o plesnească. Mi-a furat colierul din smaralde și două brățări din aur!

Mărindu-și ochii considerabil, Grace se uită la negresă. Ceea ce insinua roșcata era o avere, și dacă era adevărat, însemna fraudă negreșit.

— Nu eu vi le-am furat, se auzi glasul blajin al acuzatei.

— Îndrăznești să vorbești? Aduceți numai probleme! Tu și poporul tău nenorocit! Păgânilor!

— Doamnă Dawson, cred că există o explicație logică, interveni Grace.

— Logică! Îți spun eu care e. S-a fâțâit toată dimineața pe aici, și-apoi vine să-mi ajute mie odrasla, de parcă eu n-am văzut că Emilia s-a lovit! Și-acum dispar bijuteriile! Pe cine crede că păcălește?

Grace îi ascultă potopul de insulte, dar i se făcu milă de tânără. Nu se putea apăra singură, nu ar fi crezut-o nimeni, cu atât mai puțin Samantha Dawson, care părea să aibă sute de prejudecăți. Ochii ei o sfredeleau.