Inimă rebelă

Capitolul 8

"Nu avem nimic, dacă nu credem." ~ C.S. Lewis

        — Va fi o noapte fără stele, îl înștiință Hawkins, uitându-se la cer.

        Caleb se uită la norii gri de pe boltă, aidoma unei manta grele și voluminoase. 

        — Nu crezi c-o să plouă?

        — Slabe șanse, nu se îndreaptă spre noi, negă bătrânul știutor.

        Opriseră căruțele de ceva vreme, iar acum, se pregăteau să-și aprindă focul, pentru cină.

        — Cred că mi se termină stocul de cafea, îl anunță Hawkins. Mă duc să fac rost.

        Rămase câteva clipe, admirând cerul, și deslușind forma soarelui, printre ultimii nori de jos.

        Două fetițe își făcură simțită prezența, chicotele lor, spărgând tăcerea în care se cufundase Caleb. Fugeau spre el sau spre căruță, deși în mod cert se uitau la el, cu ochii lor măriți. Recunoscu gemenele familiei Sánchez și se încruntă, gândindu-se de ce erau aici, la capătul caravanei.

        — Domnule Jones! strigă una dintre ele.

        Caleb nu le putea deosebi, fiind ca două picături de apă.

        — Putem să ne ascundem în căruța ta? întrebă cealaltă sfioasă, uitându-se la papucii ei micuți.

        — Ce căutați aici?

        — Grace vrea să facem o grămadă de lecții.

        — M-am săturat de aritmetică și citit!

        Ele i se plângeau de parcă el ar fi putut rezolva ceva.

        Bărbatul râse în barbă, vânzându-le cum se agitau ca doi pui de găină.

        — Dacă nu ne scunzi undeva, Grace o să ne omoare când ne găsește.

       Grace o să mă omoare pe mine dacă nu vă găsește, se gândi Caleb.

        Intrând în jocul lor, le lăsă să se cațere prin spatele căruței, asigurându-se că cele două fugare nu pot fi zărite din exterior.

        Nici bine nu termină, că auzii un glas impacientat, strigându-le pe gemene.

        Grace venea cu pas apăsat, către el, cu părul desprins din cocul strâns la ceafă, cu o expresie îngrijorată și totodată furioasă.

        Dacă mă auzi, Doamne ai milă! strigă Caleb.

        — Le-ai văzut pe surorile mele? Gemenele...

        Ea se opri să-și tragă răsuflarea, iar el observă sentimentul chinuitor de teamă și neliniște ce-i cuprindea fața delicată.

        — Presupun că au fugit? întrebă el în timp ce auzi chicotitul fetelor din căruță.

        Grace își îngustă ochii și îl privi fix, iar el avu impresia că avea un filtru în care rămânea prinsă minciuna și adevărul se scurgea în capul ei aievea unei cascade cu un debit impresionant.

        Nu voia să o vadă atât de agitată și stresată, lăsând-o să creadă că surorile ei se rătăciseră pe undeva, așa că îi făcu semn subtil către căruță.

        — Tu ai...?

        Întrebarea muri pe buzele lui Grace, iar grija din ochii ei deveni furie mocnită, când îl străpunse surprinsă cu privirea de oțel, ce-i îngheță sângele în vine.