Inimă rebelă

Capitolul 20

"A mânca pâine fără speranță înseamnă înfometare lentă până la moarte." ~ Pearl S. Buck

Provo, Utah
2 septembrie

        Firele de iarbă îi mângâiau palma bătătorită, erau mărunte, subțiri și dansau în allargando odată cu mișcările voluntare a mâinii lui. Subțiri, străvezii, viața lor depindea de alegerea sa inconștientă de a le smulge din pământul reavăn. Trăgea încet de fire și apoi, își adâncea din nou degetele în pătura jilavă a solului, lăsând-o să-i scape. Le rupea și privea cum viața lor se risipește în fața ochilor lui, fiind purtate de o adiere blândă, într-un final găsindu-și locul printre volănașele dese de pe cuprinsul dealului. Dacă le-ar fi rupt din rădăcină ar fi pierit pentru totdeauna. Natura le-ar fi înlocuit cu altele, dar acele fire de iarbă nu ar mai fi prins viață, nu aveau decât una singură. El însă, rupea doar jumătăți, rădăcina lăsând-o intactă, verdeața avea să crească din nou. Însă nu aveau siguranța că vor rămâne în viață, pământul putea să fie inundat, putea să ardă, putea fi lucrat sau abandonat în grija vietăților pădurii. Era doar o chestiune de timp până aveau să-și găsească sfârșitul.

        Timpul. Pentru ca viața să-și desăvârșească opera măreață ce picta fiecare suflare a oamenilor, acestei fatalități îi trebuise cerneală, o cerneală care dintr-o singură picătură definea atrocități nefaste și indisolubile. Timpul nu era negociabil, îți întindea o ofertă la teatru pe care aveai să o accepți mai devreme sau mai târziu. Pășeai pe scenă, îți puneai masca, și le schimbai necontenit în favoarea firului vieții tale, până când realizai că timpul nu putea fi oprit, timpul nu mergea înapoi și măștile aveau să se facă scrum. Era incontestabil, neschimbător, timpul nu era îndurător cu unii și necruțător cu alții, avea doar o putere ireversibilă ce stătea înaintea tuturor, singur alegeai dacă o vei folosi sau nu în detrimentul tău.

        Gândindu-se la timp, la anii pe care îi considera pierduți, la zilele care-i pustiiseră sufletul, Caleb își dori să existe o cale de a îndrepta lucrurile, cu toate că era conștient că nimic nu se schimba în soarta lui, cu sau fără păcate răscumpărate rămânea un ucigaș. Disperarea creștea în el cu fiecare zi, timpul lui se apropia de sfârșit, măștile aveau să se prefacă curând în cenușă, asemeni firelor de iarbă nu știa când va sosi clipa. Dar o simțea. Simțea cum obosește să trăiască în umbră, să întoarcă întotdeauna o privire în spate, să se simtă mereu urmărit nu doar de șerifi și vânători de recompense, ci de conștiința lui, de amintiri, de cercul vicios din care nu putea ieși.

        Închise ochii și șuieratul vântului printre căruțe îi aduse aminte de vremea rece și înnorată din Kentucky când se bătuse pentru prima dată, în acea duminică la picnicul de Ziua Recunoștinței. Nu avusese decât paisprezece ani, dar un alt băiat cu un an mai mic și cercul lui de idioți, aleseseră să-i arunce păpușa lui Chatryne într-o râpă, iar fetița coborâse imediat s-o "salveze" pe Rosalie. Caleb se năpustise asupra lui și nu se oprise până când nu văzuse fața băiatului acoperită de sânge. Niciunul dintre cei care era cu el nu se clintiseră, nimeni nu-l oprise și nu-l apărase pe tânărul mojic, iar când terminase de plasat și ultima lovitură, coborâse în râpă după sora lui. Chatryne își zgâriase coatele și genunchii și se alesese cu un braț fracturat, dar în afară de lacrimile ce-i curseseră șuvoi pe chipul alb, noroiul care-i acoperise toată rochia și păpușa ruptă, blondina fusese în regulă. Își aducea aminte de brațele reci în jurul gâtului său și de cuvintele ei.

        — Dacă o să vină iarăși? scânci micuța cu nasul înfundat.

        — Nu o să mai vină, o asigură el, ridicând-o și îndreptându-se spre mama.