Inimă rebelă

Capitolul 24

"Firește că spectacolul nu e înălțător, dacă intri în culise să vezi sforile... " ~ Liviu Rebreanu

Coalville, Utah
11 septembrie

        Urmări, fără să-și ascundă ocheada fugară, cutele de pe ghemotocul de haine pe post de pernă și pătura plăpândă împăturită stângaci. Își mușcă buza de jos în timp ce auzi ecoul glasului mamei mustrând-o peste liniștea în care era cufundată dimineața de toamnă. Nici boarea răcoroasă nu-i putu îndepărta roșeața ce-i încălzea plăcut obrajii cât încercă să strângă puținele lucruri ale lui Caleb.

        Trebuia să fie la râu, mereu se trezea înaintea ei și nu putea decât să-i transmită o mulțumire tacită pentru că-i dădea timp să-și pregătească surorile fără stinghereală. Inima care-i bătea în piept năvalnică îi confirma decizia necugetată de-al lăsa să împartă în fiecare seară fâșia de pământ ce se întindea dincolo de focul lor, dar Grace putea să recunoască, măcar pentru ea, că-i simplificase rutina. Caleb avea dreptate, era lipsit de sens să conducă o caravană fără o căruță, mai ales când ele aveau trei și ajutorul venise cu mutarea lor în fața grupului, însă nu-i trecuse prin minte că alegerea însemna să-l aibă în permanență aproape. Chiar și noaptea! Dar prezența lui abia era observată și se făcea destul de des nevăzut pentru a nu se mai blama pe sine. Totuși, Agnes încă nu era trezită de razele timorate ale răsăritului, Caleb nu avea să apară decât la dezmorțirea caravanei și surorile ei puteau să nu deschidă o geană dacă nu le-ar fi deșteptat ea.

        Îi strânse micul ghemotoc de haine la piept și-i ordonă rațiunii să nu-și schimbe cursul când le simți mirosul de fum, cal și aproape imperceptibil a apei de colonie. Zâmbi pentru că avea micul privilegiu de a fi singură și de a nu se simți atât de prostuță. Până la urmă, Caleb conducea una din căruțele lor, era corect să-și lase lucrurile în colțul acesteia și Grace nu obiectase, le scoase în fiecare seară la fel cum făcea cu salteluța pe care o împărțea cu Agnes.

        Așezându-le în căruță, Grace hotărî să-i schimbe imitația unei perne cu una în toată regula. Nu era de parcă duceau lipsă de perne și dădeau un război sângeros pentru posesia lor...

        Ce-ți veni? Nu ești întreagă, Grace Sánchez!

        Cât timp își făcea concesii și încerca să ajungă la un compromis cu mintea-i reticentă, razele îi distraseră atenția. Își duse palma căuș la frunte, iar atunci îl văzu.

        Firele roșcate se unduiau în bătaia blândă a vântului și membrele îi atârnau nefiresc pe lângă trupușorul umflat în partea inferioară și mult prea plăpândă în cea superioară. Simți un val de greață blocându-i rațiunea, stomacul i se chircea cât timp era strâns de mii de ace. Nodul din gât se mărea în fiecare clipă care-i adeverea realitatea. Nu mai auzea foșnetul rochiei de bumbac, urechile-i refuzau să coopereze și gândirea îi spunea că acela nu putea fi ghemotocul morcoviu a lui Adley. Luă aer în piept, chiar dacă știa că urma să se prăbușească din insuficiența lui. Pulsațiile i se acceleraseră, însă înaintă pentru a-și dovedi că era o imagine creată de mintea ei tulbure.

        La un pas de căruța din spate unde dormeau fetele, adevărul nu ar fi putut să ia o formă mai atroce decât aceea a pisoiului roșcat spânzurat cu o frânghie groasă și legat de o bârnă de lemn din coviltir. Inocența înghițită de fatalitate avea efectul unor fiori de gheață pentru degetele ei. Grace simți broboane reci și din instinct, atinse lăbuța lui señor Darcy, iar motanul se răsuci subit în frânghie. Când îi văzu tăietura de sub gât până la capătul burticii care nu mai era albă, stomacul i se contractă. Spasmele o cuprinseră și un gust acid îi pătrunse în gură, dar nu avu ce să verse de la cina pe care n-o luase. Își cuprinse talia cu brațele și își înecă suspinele odată cu lacrimile. Închise strâns ochii, dorindu-și ca acele mărgele de jad spălăcit să nu se mai ivească oriunde privea.