Inimă rebelă

Capitolul 32

"Odată am știut să zbor, odată
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte!"
~ (Arsura) Adrian Popescu

Idaho Springs, Colorado
3 octombrie

Cerul era de o intensitate lăptoasă, ar fi părut cadaverică dacă acea întindere vastă pe care omenirea o denumise boltă putea fi cu adevărat moartă. Era departe de a se înveșmânta în doliu, ea supraviețuise de-a lungul secolelor, le auzise țipetele, le înghițise lacrimile la fel cum le primise chicotele, undeva sub norii greoi, Grace era convinsă că se ascundeau toate frământările existenței, orice fatalitate, secret, binecuvântare uitată, iar dacă acele pântece ar fi fost străpunse poate că sub revărsatul fulminant umanitatea ar fi simțit fronda înaltului. Mici grămezi de zăpadă adunate în vârfurile munților îi înlesneau deja revolta, putea să își închipuie cum cea depusă pe crengile copacilor picura, lăsând urme în omăt, încă nu era atât de frig încât să înghețe în țurțuri, deși ea simțea că la nas, din degete și pe sub bărbie aveau să i se depună stalactite de gheață.

Cei din convoi ajunseseră la un punct de congelare în care indienii, animalele sau lipsa mâncării nu îi mai speria atât de tare, ci însăși pământul care voia să-i renege, să-i prindă între rotocoale de zăpadă și să îi lase imobilizați până soarele avea să le topească măruntaiele. Perspectiva se putea adeveri dacă nu ajungeau în Denver în cel mult o săptămână. Grace avea impresia că locul îi ura, era sălbatic. Un sălbatic grandios, o fire neîmblânzită, bogat, ademenitor, dar nu pentru cei slabi de inimă. 

Se gândea la cât de aproape erau de Fortul Collins, ieri ajunseseră în Idaho Springs, o mică așezare înființată de căutătorii de aur, Caleb le spuse să-și facă aprovizionarea doar pentru încă două zile, Grace se grăbise să vadă ce poate găsi de pe lista pentru serata pe care plănuia să o țină pentru Rachel. Curând aveau să ajungă la mătușa Lorriane, dar suflul ei stătea în cumpănă, neștiind dacă ar trebui să tragă aer în piept pentru o primire apatică, să expire după atâta drum sau să lase frica de a nu găsi pe nimeni să se instaleze în ea.

Înainte să treacă de prima căruță pentru a pune Mizerabilii la loc sigur după ce se trezise devreme pentru o altă lecție cu Agnes, observă un mănunchi alb de flori pe capra căruței. Își trecu degetele peste petalele mici, bogate. Coada-șoricelului, singura floare pe care o mai văzuse rezistând în pofida toamnei de munte.

Alinare pentru o inimă rănită¹. Dacă ar fi fost lăsate doar într-o moviliță ar fi crezut că una din surorile ei le uitase acolo, dar codițele tari fuseseră împletite în aceeași manieră în care Caleb prinse micile flori de câmp de brățările ei din aur în acea zi ridicolă când crezuse că le pierduse. Obrajii îi prinseră roze, puteau fi lăsate de el, dar de unde să le știe semnificația? Totuși, s-ar fi deranjat să culeagă acele flori simple, de o banalitate antitetică celor care doreau să impresioneze, dacă nu ar fi cunoscut-o? Nu era niciun bilețel, nimic semnat care să o stingherească, așa că le închise în carte cum ar închide rochiile o midinetă în spatele unei vitrine, ea le strivi printre paginile sufletului ei pentru că era singurul loc unde nimeni nu le putea răscoli în afară de ea... și poate el, dacă ar fi știut că avea să le păstreze. Nu avea de gând să îl înștiințeze, își vorbiseră fragmentar de la ultima conversație despre Elenor.

Își cerea iertare pentru că fusese atât de absent în ultima săptămână? Dacă o considera rănită de ce nu i-ar fi vorbit? Orice suspiciuni ar fi avut cu privire la viața lui se disipară în rănile pe care le văzuse, nu avea să-i ceară mai mult, durerea care vuia sub stratul fin de sticlă era de-ajuns s-o facă să înțeleagă și să-i accepte tăcerea. Își dorea să poată reînnoda o conversație cu el, alta decât cele de rutină, sfaturile și îndrumările pe care le primea zilnic pe drum, dar Grace nu avea să-i cerșească în ruptul capului o privire amărâtă. La gândul de a-i stârni atenția nici măcar conștiința ei nu dorea să-i ofere un răspuns, nu întindea mâna după bani și nu avea s-o facă după apropierea lui.