Inimă rebelă

Capitolul 23

„Încearcă să înțelegi, nu ești un personaj al tragediei" ~ Ernest Hemingway

Glasul cintezei îi pătrunse în subconștient și cu măiestria-i diafană încercă să-l aducă la realitate, nu că lumea viselor ar fi fost mai idilică decât prezentul morbid în care trăia. Uneori conștiința adormită i se părea mai atroce decât viața însăși.

Caleb își ridică pleoapele și rămase surprins să vadă că nici zorile nu se iviră, valea de lângă Salt Lake City era cufundată într-o ceață vaporoasă, vârfurile brazilor distingându-se ca un gard viu. O adiere de vânt făcu firele de iarbă să trepideze și se jucă timid cu părul său, amintindu-i de mama care mereu își trecea mâna prin părul lui înainte să dea fața cu oaspeții sau gazdele. Își mută privirea pe rogojina lui Hawkins și-l văzu îngenuncheat. Închise ochii, știa că elogiile bătrânului aveau dimensiuni mulțumitoare pentru tâmplele care-i zvâcneau de oboseală, deși nu putea înțelege cum acumulase atâta extenuare.

Chipul suav îi apăru atât de viu, cristalizat pe retină, știa că nu-l va putea uita pentru că păstra amintirea ei cu sfințenia unui monah. Elenor era acolo, dar era o carte pe care n-o mai putea deschide, toate păcatele lui ar fi putut lua forma acelei ființe blajine. Îl umplea de amărăciune pentru că fiecare pas pe care-l hotărâse alături de Elenor fusese sortit căderii lui, o afundare în fântâna cu noroi, însă Grace nu era deformată de infernul dinăuntrul său. Prin dârzenia și capacitatea de a primi fiecare provocare a vieții ca pe o tragedie, conștientă că putea alege orice rol, viziunea ei nu era limitată, știa că scenariul nu avea mai mult de trei acte și astfel dăinuia în sufletul lui ca o zeiță. Regreta doar faptul că el nu învățase niciodată să îngenuncheze.

— 'Neața, Jones!

Caleb își trase pălăria pe față. Era mult prea devreme, spera ca ignoranța să-l îndepărteze pe Hawkins, dar acesta începu să acompanieze cinteza și toate gândurile lui se risipiră în boarea răcoroasă.

— Divinitatea s-a hotărât să nu-ți vorbească azi? îi bolborosi ironic, știind că petrecea de regulă mai mult timp în rugăciune.

Colton râse înăbușit.

— Dimpotrivă, mi-a spus că cineva are nevoie de câteva lecții înainte de plecare.

— Lecții privind rugăciunea sau lecții de "ține-te departe de necazuri"?

Hamletiza, însă în oricare dintre cazuri el eșuase toată viața.

— Necazuri? Oh, oftă bătrânul, când te-ai atins tu de ele? aproape șopti ultimele cuvinte.

Se ridică în picioare și își bătu genunchii. Nu mai era loc de somn cu Hawkins prins în pregătirile pentru plecare. La urma urmei se despărțeau, cel mai probabil, pentru totdeauna.

— Băiete, cred că-ți voi da harta pe care o am la mine, cunosc deja drumul spre Idaho ca-n palmă. Îi făcu semn să se apropie. Vino să-ți arăt.

Caleb se apropie de el și îi urmări degetul de-a lungul orășelelor.

— Aș zice să urmezi râul Ashley, însă nu uita că singura rută accesibilă înseamnă să dai nas în nas cu indienii, asta-i doar până aproape de graniță, Colorado e mult mai...

— Adu-mi aminte pentru ce pe tot pământul vrei ca eu să merg și să conduc o sută de căruțe prin locuri pe care de-abia dacă le pot recunoaște pe hartă, gesticulă ieșind din umbra ironiei.

O iubea pe Grace, ar fi mers la marginile pământului pentru ea și era cu adevărat mulțumit de turnura situației, mai ales că nu era pregătit să renunțe la ea. Dar nu putea să înțeleagă de ce bătrânul avea încredere în el. Nimeni nu avusese.