Inimă rebelă

Capitolul 30

"Speranță ajunsă credință
cărbune și floare de pară
evadare din umilință –
iluzia mea necesară"
(Iluzia necesară) ~ Leo Butnaru

Un țipăt vibrant, striat aidoma unei intarsiaturi datorită inflexiunilor, inundă valea de la marginea pădurii de brad, alungând fazanii de lângă râu pe care pusese ochii de câteva clipe. Caleb se întoarse către direcția din care venea sunetul, încărcând pistolul odată cu alte trei arme ale inșilor din spatele său. Ieșind de după căruță sprâncenele i se curbară într-o mină uimită. Niciun indian nu isca un atac asupra lor, nici măcar un vițel apucat de streche nu-și croia drum spre el, ci două cosițe împletite care se zbăteau în spatele unei rochițe din flanel chihlimbariu cu volănașe de dantelă în jurul umerilor și a tivului ce flutura pe jumătate desprins fugea cu ochii holbați de-ai fi zis că urma să se perpelească de groaza ce o anima.

— Addie? murmură când fata fu destul de aproape încât să îi distingă trăsăturile suave ale feței.

Fetița se aruncă în brațele lui, mânuțele ei se încleștară în jurul gâtului său și îi simți obrazul rece alături de inima care îi spărgea pieptul în lovituri de gong.

— Vine, scânci ea, vine!

— Cine vine, Addie? îi mângâie căpșorul ce se întorcea în toate părțile căutând parcă umbra vântului.

— El grande y gordo¹. Vrea să mă bată...

Printre respirațiile întretăiate ca și cum suflase toată dimineața într-o buccină pe frontul romanilor și spaniola repezită, Caleb crezu că fetișcana de abia scăpase din mâinile vreunui grobian, însă vietatea neagră ca smoala ce se ivi în dreptul lor îl făcu să zâmbească. Atacatorului ei, un curcan dolofan își etală trufaș penele în evantai urmat la o oarecare distanță de o femeie cu o încruntătură zdravănă și forme generoase. Părea prezentabilă după rochia din bumbac crem ridicată de șnururi în bucle, lăsând la iveală pliseurile crep satin ale unui jupon verde mentă, însă acesta era singurul epitet rezonabil al brunetei cu obraji puhavi, sprâncene unite printr-o singură linie destul cât să frizeze și un nas turtit. Mutându-și privirea de la curcan la femeia căreia îi mai lipseau aripile pentru a desăvârși portretul unei harpii grecești, Caleb nu se putea hotărî care din cele două specimene o speriau mai tare pe Adley.

— Unde-i? Unde-i pramatia desfrânatei ăleia? fornăi bruneta durdulie luând respirații adânci după efortul care o făcea să asude la fel ca un cal după un galop întins.

— Căutați pe cineva, doamnă Lace? o întrebă fără să o lase jos pe Adley care își ascunse chipul în gulerul cămășii lui.

— Urechile nu m-au înșelat! se apropie glasul melodios și primitor al celei pe care ar fi recunoscut-o chiar și în Grădinile Ranelagh² din zilele sale apuse. Doamnă Lace, te-ai gândit să mă onorezi în sfârșit cu o vizită pentru a te convinge de imoralitatea în care trăiesc?

Grace ajunse la un pas de tivul Vanessei care nu se îndura să își detensioneze fălcile și să o ardă din priviri pe micuța lui războinică. Dacă situația ar fi stat altfel, nimic nu l-ar fi oprit să o ia în râs pe sora pastorului la cutezanța pe care o avea să-i vorbească lui Grace cu apelativele unei flușturatice, dar știa că o bună parte din aversiunea și ostilitatea care i se arătau erau numai rezultatul companiei sale. Nu se îndoia că doamna Lace fierbea de invective la adresa lui, le-ar fi acceptat pe toate, totuși Grace nu le merita, iar Adley era singurul motiv pentru care nu o trimitea în cel mai cuviincios fel de unde venise. Doar că tânăra preluase conversația și îi dăduse clar de înțeles că implicarea lui i-ar fi adus numai noi scorneli pe seama lor.