Inimă rebelă

Capitolul 19

"Nu pot stabili ora, sau locul, sau privirea sau cuvintele care au pus temelia. A fost cu prea mult timp în urmă. Eram în mijloc înainte să știu că am început." ~ Jane Austen

        Caleb îi arătă drumul înapoi, înțelegând că năbădăioasa nu se va calma decât atunci când va vedea căruțele intacte. Găsiseră, așa cum se așteptase el, doar scrum în tigaie și nimic mai mult.

        Un oftat tăcut pe care Grace nu avea să-l audă, ieși din tenebrele sufletului său. O ținuse atât de aproape de el, îi simțise mirosul acela îmbătător de coacăze negre, vanilie și eternul amestec lemnos, iar pielea ei catifelată era într-un contrast frapant cu palmele lui bătătorite, aspre. Părul ei avea o textură mult mai mătăsoasă decât părea când era prins în acele frizuri elaborate, severe. Vulnerabilitatea pe care îl lăsase s-o vadă nu ar fi desconsiderat-o niciodată în ochii lui, era feminină, și era umană. Când ea plânse nu-și dorise decât să poată opri acel scâncet care-i sfâșia inima, să-i poată promite că va fi altfel, că nu trebuia să-și facă griji pentru viitor. Felul în care se calmase în brațele lui îl înnebunise și atât de mult și-ar fi dorit să-i poată săruta buzele acelea pline încât era convins că și-ar fi pierdut mințile. Nu avea prea multă încredere în el însuși. Dacă s-ar fi pierdut, i-ar fi părut rău, fiindcă Grace nu era a lui. Grace nu putea fi a lui. Iar el nu o merita nici dacă și-ar dedica întreaga viață acțiunilor caritabile și toate duminicile le-ar petrece în bisericile fanaticilor. Ar putea să aleagă calea sumbră a călugăriei, și trecând cu privirea regulile sfinte, nici atunci n-ar fi fost vrednic. Așa cum nu puteai face nimic pentru a opri cancerul, boala răpind puțin câte puțin fiecare bătaie ritmică, prinzând rădăcini aidoma cernelii îmbibate pe o foaie, cuprinzând fiecare pată albă și lăsând în urmă doar capodopera vetustă a mizeriei, tot așa Caleb nu putea să oprească vinovăția care-i curgea prin vene. Era un corupt, și cerneala avea să ajungă să-i cuprindă inima femeii iubite ca pe o batistă din dantelă, căci fiecare fir din țesătură era legat, crimă după crimă, sufletul ei va ajunge incurabil, la fel ca al lui.

        — ... nu vrei?

        Cuvintele reverberară în mintea lui și o privi pe Grace care avea o mică grimasă.

        — Ce spuneai? o întrebă pe jumătate năucit de gândurile sale.

        Văzu cum colțurile gurii ei se ridică discret în sus, însă nu-l binecuvântă cu niciun chicot.

        — Te întrebam dacă vrei o plăcintă.

        Totuși, Grace nu-i așteptă răspunsul, îi întinse una și începu să trebăluiască pe lângă măsuța circulară până când tot aluatul dispăru. Nici măcar nu sesizase când ea înlocuise tigaia cu una curată, era atent doar la mișcările mâinilor ei, a șoldurilor, a mușchilor feței încordați. Nu putea scăpa de dorința ce se intensifica în el cu fiecare clipă ce trecea, dorința nesățioasă de a avea-o pe Grace tot mai aproape.

        O urmări în timp ce căuta prin buzunarele rochiei și când păru să devină iritată de căutările fără rezultat, scoase nervoasă ceea ce o încurca.

        Caleb simți cum se îneacă, plăcinta sufocându-i brusc faringele la vederea Remington-ului. Grace nici nu băgă de seamă tusea lui seacă, iar când reuși să se redreseze, o întrebă:

        — Grace, ce faci cu arma asta?

        Ochii ei șovăiră peste copacii din dreapta, unde începea pădurea, ridicându-i cu o candoare însoțită de teamă într-ai săi.