Inimă rebelă

Capitolul 16

"Adevărul spus cu intenția de a răni e mai rău decât orice minciună." — William Blake

Ferron, Utah
24 august

        Flăcările înghițeau tot ce puteau prinde, uneori și ce nu li se cuvenea. Dansau, prinzând viață, arzând, contopindu-se în umbre, dispărând. Nu era nevoie decât de o singură scânteie frivolă și jocul infamei ironii lua amploare, iar în urma ei totul se transforma într-un ilicit spectacol. Era nevoie de ceva foarte mic. Scânteia devenea flacără și flacăra schimba totul în jurul ei. O singură scânteie.

        Grace privea mirajul creat de flăcări din fața ei. Focul scâncea neregulat și îi captase toate gândurile. Oricine ar fi privit-o în acel moment ar fi zis că era o relicvă. Privea fără să vadă, respira fără să simtă aerul răcoros ce o învăluia. Trăia în trecut, exista, dar existența nu însemna și trăire.

        — ... Grace ar știi ce să spună. Nu-i așa, hermana?

        Grace își îndreptă privirea spre Rachel și simți cum își mușcă involuntar obrazul pe dinăuntru. Nu închise ochii, deși își dorise. Câteva lacrimi de durere se iviră în colțurile ochilor, dar le șterse cu un gest nervos înainte să se perinde pe fața ei. Nu auzise nimic din ceea ce vorbeau Rachel și Adley cu domnul Hawkins. Surorile ei începură să chicotească, iar Chloe îi spuse caustic:

        — Unde ți-e capul, Grace? râzând cu jumătate de voce.

        — Eu...

        Cuvintele i se învălmășeau în cap și nu reuși să pună nimic concret în propoziții coerente. Cu toate că erau doar surorile ei și un bătrân cumsecade, prefera să se surpe pământul sub ea și să o cuprindă în pântecele lui decât să rămână acolo. Râdeau din pură inocență, poate mai puțin Chloe a cărei gânduri nu erau caracterizate de candoare, dar Grace se obișnuise cu incisivitatea ei. Probabil ar fi digerat stângăcia sa dacă n-ar fi fost el acolo.

        Caleb stătea la doi pași de butucul pe care era așezat Hawkins, însă îi simțea privirea pătrunzătoare. O scruta. Era un sentiment ciudat pe care știa să-l recunoască, acel sentiment care-i pornea alarma din creier, dându-i o stare irascibilă. Știa când cineva o privea, un instinct născut din frică și cultivat din precauție.

        Ochii lui nu îi părăseau nici măcar umbra, iar Grace făcu greșeala de a se uita către el.

        O singură privire.

        O singură scânteie.

        Simți cum mâinile îi deveniră de o intensitate gelatinoasă și se ridică fulgerător, luând cu ea bolul pentru a nu-l scăpa. Îl puse în ligheanul din metal și începu să spele vasul pentru a-și distrage atenția.

        Până și privirea lui o durea.

        Nimeni nu observase, ceilalți continuau să pălăvrăgească și vocea bătrânului prevala peste larma din gândurile ei. Doar gustul de fier din gură îi amintea de prostia de a se fi lăsat dusă în trecut.

        Nu-l dorea în prezența ei, dar cei doi bărbați continuară să vină la aceeași oră, seara, iar Grace nu-și putu călca demnitatea în picioare și adoptă discreția. În fond, nimeni nu știa de ceea ce i se întâmplase, nimeni nu-i putea citi gândurile și se alina cu acest ultim privilegiu.