Inimă rebelă

Capitolul 17

"Poți îndura nenorocirile care vin din afară, sunt niște accidente. Dar să suferi din vina ta, asta este cupa cea mai amară întinsă de viață." ~ Oscar Wilde

Privea cadavrele celor doi, coborând în groapa care urma să-i înghită în pântecele ei pentru totdeauna. Soarele le mângâia fețele livide pentru ultima dată. Umbre lugubre îi urmăreau sufletul și vinovăția se întrezărea ca o pâclă de lumină plumburie peste gândurile lui. Rând pe rând, pământul sterp punea stăpânire pe ceea ce i se aducea. Cu fiecare bucată din adevărul sinistru ce se afunda în groapă, Caleb își dorea tot mai mult să nu se fi născut, blestemându-și existența.

Își luă privirea de la chipul negresei, știind că ochii ei îl vor bântui veșnic aidoma celor ai fetiței lui Sterling. Reamintindu-i cine era, fixându-i limitele libertății, șoptindu-i, ori de câte ori trecutul se îndepărta de el, că era acolo să-l prigonească, iar lanțurile în care-l țineau captiv toate aceste chipuri nevinovate erau o cunună din spini pe care nu ar fi putut-o înlătura oricât de departe ar fi fugit. Căci există o durere a sufletului mai profundă decât înlănțuirea unui nevinovat, mai adâncă decât condamnarea la galere, mai însemnată decât vestea morții unei ființe iubite și mult mai reală decât destinul unui sclav. Asuprirea unui inocent.

Termenul de "inocență" nu exista din punct de vedere legal, fiind prea puțin folosit de cei mai mulți. Exista: vinovat și nevinovat. Rău și bun, crud și milos, mincinos și sincer, atunci... cine era inocent?

Inocența se ridica aievea unui abur opalescent și atingea fiecare suflet, dar se pierdea ca solzii delicați ai fluturelui în momentul în care erau atinși, însă odată ce contactul cu aripile fluturelui era făcut, acesta își pierdea capacitatea de a zbura, iar inocența devenea doar o himeră, fiindcă aripile fără solzi erau doar o plăsmuire străvezie. Nu putea fi văzută de cel care-o poseda, era o aură diafană și fragilă, confundată cu un univers utopic pe care îl puteai nega din pricina nestatorniciei sale. Dar dacă nu putea fi văzută atunci existența îi era călcată în picioare, tăgăduind însuși faptul că ea acționa ireversibil asupra unor ființe, era cauza deciziilor, acțiunilor, însușirilor și toate principiile puteau fi stabilite prin intermediul ei. Sigurul care o putea vedea prin veșmântul său diafan era vinovatul.

Nimic nu era mai clar pentru un vinovat decât inocența, pentru că a lui nu mai exista, iar odată distrusă, înecată, zdrobită și apoi regretată, ea devenea un spectru deasupra celor care o aveau. Dar să privești cum o ființă inocentă era supusă ororilor doar pentru că un vinovat încă respira, acea durere copleșea fiecare gând al lui, zdrobindu-i oasele și aruncând deasupra capului său o sentință mai dureroasă decât tot ce putea îndura trupul mai nemilos, al unui om: să trăiască. Să trăiești cu un suflet mort te putea face să crezi că orice simț pierise odată cu el, însă adevărul chinuitor era că vinovatul încă simțea.

Caleb se îndepărtă de mulțimea care o înconjurase pe Agnes Wilson, vocile lor care se ridicau în cântece pline de speranță pentru un ultim adio, urmărindu-l. Îi datora însăși viața lui, de două ori chiar. Ar fi putut trăi până la sfârșitul zilelor lui în genunchi la picioarele ei și n-ar fi putut plăti prețul pentru viețile lor.

Însuși demonii care-l împresurau păreau să râdă trivial. Dacă ar fi fost să plătească cu viața lui pentru fiecare femeie pe care o lăsase văduvă sau orfană, ar fi trebuit să moară de zeci de ori, trăind doar pentru a se întoarce în mormânt.

Își plecă capul în pământ și continuă să meargă cât mai departe de vocile ce-i șopteau oprobriul.

Își băgă mâna în buzunarul pantalonilor numai pentru a-și trece degetele peste nasturele metalic. Îl luă în pumn și îl scoase din buzunar, răceala lui disipându-se și întorcându-se într-un procedeu invers. Trecându-și degetul mare peste litera gravată își încleștă maxilarele. Cunoștea acel semn mai bine decât propriul suflet.