Inimă rebelă

Capitolul 29

"Azvîrle-ți undele-n cascade,
Dă pace dorurilor mele;
Chiar apele din fundu-ți rece
Pe-această crimă, dac-ar trece,
O, mare, n-ar putea s-o spele!"
~ Victor Hugo

        Cotind după căruța familiei Knightley, Grace încetini pasul, nu era obișnuită cu efortul și Margot Humphries nu stătea prea departe de ei, chiar dacă nu se interesase niciodată de starea căruței lor, sentimentul de remușcare era mai crud cu cât realiza ce puține făcuse pentru această femeie, care o susținuse și îi zâmbise atunci când lumea se clătina sub picioarele ei. Era convinsă că nu va trebui să caute mult, dar nu ar fi putut anticipa ceea ce urma să vadă nici dacă ar fi fost în consiliul Societății pentru Văduve și Copii, o grupare de burgheze din Houston pe care madre o încurajase să o frecventeze, dar pe care Grace o văzuse prea bine sponsorizată pentru implicarea și atenția sa.

        O căruță mai înghesuită decât cea mai mică pe care o avea familia Sánchez pentru haine și alimente era afundată în noroiul cleios, cu un coviltir acoperit de o prelată slabă din canava care nu putea opri niciun strop de ploaie. Nu exista o învelitoare drept paravan prea rezistent la intrarea căruței, doar o ridicătură improvizată de lemn până la jumătatea lungimii pereților vehiculului. Unul dintre băieții roșcați se perinda pe lângă iapa descărnată ce făcea de rușine rasa cabalină, fratele lui lăsă în schimb cina mârțoagei pe seama celuilalt și fugi spre ea, pironind-o cu ochii lui de onix, mari. Atenția roșcovanului era captată de coșul ei, obrajii trași, pielea albă pistruiată și degetele murdare o făcură pe Grace să se întrebe dacă într-adevăr era unul din copiii Humphries. Își făcu mâna pumn și o înfipse în șold, poate că ar fi trebuit să acorde atenție nu doar celor care împărțeau același sânge ca ea. Gândul îi induse o părere de rău, înecată prea devreme în elucubrațiile minții ei. 

         — Hola, chico! ea îi oferi un fursec cu fulgi de ciocolată. Îmi poți arăta unde o pot găsi pe Margot Humphries?

        — Da, doamnă, mormăi copilul printre îmbucăturile zdravene. Andrew Humphries, se prezentă în timp ce își duse mâna la bereta zdrelită ce îi amintea de marca Laulhère a francezilor, doar că gestul băiatului avea un aer prematur care păstra o umbră de zâmbet juvenil.

         Andrew nu o conduse mai departe decât venise, doar că înconjură căruța șubredă pe când Grace venise pe dinafara cercului format din căruțe.

        — Domnișoară Sánchez? remarcă frapată Margot de parcă prezența ei în apropierea căruței sărăcăcioase i-ar fi semnat perdiția.

        — Bună seara! îi zâmbi Grace după ce-l căută subtil pe Caleb din priviri.

        Inima își încetini galopul nebunesc când îl zări cu unul din băieții Humphries. Părea să taie surcele din crengi aduse din pădurile de pin, un peisaj pe care Grace nu-l mai întâlnise, fiind încântată să-l înlocuiască după canioane de piatră și praf deșertic. Lăsă o mână pe abdomenul plat pentru a-și potoli respirația sacadată și se întoarse către fața smeadă a femeii.

        — Știu că nu e cel mai oportun moment, interveni înainte să i se ceară politicos explicații, dar n-am apucat să vă mulțumesc pentru că ați rămas cu surorile mele în acea duminică.

        Grace îi întinse coșul pe care doamna Humphries avu tentativa de a-l refuza, obiectând la insinuarea că rămăsese cu surorile Sánchez când probabilitatea era să fi stat în fiecare duminică lângă ele, doar că aceea fusese singura adunare la care Grace li se alăturase.

        — Mulțumesc, însă accept doar fiindcă nu ne-ați mai vizitat niciodată aici, Margot își perindă privirea în jur, nu obiectă pentru a nu-i răni fărâma de mândrie pe care o păstra, o mândrie frustă, curată, necesară pentru a supraviețui de altfel în pauperismul ce se instala cu riscul de a rămâne doar integră, iar în ființele nefericite devenea o virtute.