Inimă rebelă

Capitolul 12

"Un bun și sigur prieten e conștiința ta: n-o ucide, ci las-o să moară odată cu tine."  Nicolae Iorga

Când Grace intră în căruță și o văzu pe Agnes moțăind lângă Olivia, inima i se strânse de recunoștință pentru ea.

— Îmi pare rău, uitasem cât e ora și...

— E în regulă, Grace, îi spuse negresa trezindu-se. Cred că se va face bine. Nu mai respiră atât de greu, iar iritațiile de pe piele par a se diminua. Febra nu a scăzut... dacă crește, încearcă să o scoți afară. În orice caz, trimite după mama, va știi ce să facă.

Grace o îmbrățișă, neștiind cum să îi arate cât de mult însemna pentru ea ajutorul ei.

După ce Agnes plecă, se instală lângă surioara ei. Încă era oripilată să știe că mama ei își dorea moartea, dar nici nu voia să deschidă subiectul. Amânarea nu era o opțiune, însă spera ca totul să se reducă la intuiția ei greșită.

Auzind oftatul Oliviei, se ridică într-un cot.

— Livy, ești bine?

O clipă nu se auzi nici măcar respirația lină a surorilor ei, iar Grace își fixă ochii în acoperișul căruței. Se gândi la surorile sale, la felul în care ajunseră aici. Mai mult, Grace știa că din clipa în care madre picase la pat, soarta lor era definită de deciziile ei. Luă aer în piept, ca apoi să îl expire deznădăjduită. Știa că viața îi era pe jumătate scrisă, avea să își petreacă zilele învățându-și surorile să fie domnișoarele de care padre ar fi fost mândru, și se va sacrifica pentru fiecare dintre ele.

În mod cert, sacrificiile erau inevitabile. Probabil că profitase mereu de poziția femeii necăsătorite, însă acum, înțelegea că era irealizabil un mariaj pentru ea, întrucât nimeni nu se lega la cap cu cinci fete și o soacră incapabilă, imobilizată la pat. Deși gândul nu o speria în aceeași măsură în care îi dădea fiori amintirea lui Caleb.

Știa prea puține despre el, totuși inima nu contenea să-i tresalte în piept, vinovată, la vederea lui. În pofida principiilor ei, trebuia să recunoască, măcar față de sine, că acest bărbat avea ceva ce o atrăgea.

Se uită spre Olivia, iar fetița o privea confuză cu ochii larg deschiși.

Aproape că își mușcă limba, văzând expresia Oliviei, de parcă micuța i-ar fi putut citi gândurile, pătrunzând în celula inimii ei, a cărui lacăt îl deschise pentru prima dată... de multă vreme.

— Nu dormi?

Olivia scutură din cap, iar Grace îi verifică febra.

— Ce-ai zice să mergem afară? Doar pentru puțin timp.

— Bien.

Punând o pătură peste umerii micuței, o strânse în brațe și se strecură afară, nu înainte să-și ia șalul.

— Cât de multe stele.

Grace îi zâmbi, mângâindu-i obrajii și fruntea. Se întinse pe iarba din jurul rămășițelor focului, și o așeză mai confortabil pe micuță.

— Agnes a spus că Dumnezeu știe câte stele sunt pe cer, o informă Olivia de parcă făcuse o nouă descoperire.

Ea nu vru să-i răspundă. Nu voia să o încurajeze. Însă, în momentul următor, fetița îi adresă o întrebare care îi arătă că-i subestimase maturitatea.