Capitolul 27

57 7 26
                                    

"Dacă aș avea o floare pentru fiecare dată  când m-am gândit la tine, aș putea să mă plimb prin grădină pentru totdeauna." ~ Alfred Tennyson

Incline, Utah
20 septembrie

Obrazul îi era îngropat în perne aidoma mărgelelor de nefrit prinse delicat pe faldurile rochiilor de bal din Godey's Lady's Book, pentru care nu trebuia să dispui de multă forță ca să le rupi din cusături, demonstrându-i moliciunea pe albeața purpurie ce-i împânzea chipul liniștit. Firele de păr vibrau ispititor în briza de toamnă timpurie, coada împletită îi pictase conturul maxilarului, iar din vârful frunții privirea îi alunecă în aval ca valurile nestăpânite ale râului. Genele lungi îi ascundeau ochii trufași, nasul micuț și ridicat îi conferea alura infatuată a unei nobile, însă buzele desprinse și uscate, de parcă vântul nopții i le mistuise ca o piersică rumenită de la soare a cărei coajă încrețită nu îi atinge miezul cărnos, dulce, erau un centru cu o greutate amenințător de mare pentru oricine s-ar fi considerat rațional. Dumnezeu cu mila, el numai rațional nu era când o privea pe Grace. Ar fi fost nevoie de un singur sărut ca să-i aducă buzele la paloarea lor cireșie, umedă. Gâtul lung și gingaș îndoit de bărbia micuță care aproape îl atingea era înlănțuit de dantelă albă și continuată vag cu flanela ce i se ascundea sub păturile din jurul ei.

Caleb se lăsă în voia torturii care nu se oprea acolo unde păturile acopereau trupul fragil, ghemuit, delicat, însă descoperi că mai degrabă îndura briceagul lui J.K. străpungându-i satisfăcut vasele de sânge decât imaginea fetei adormite, edificiul grației feminine. Impietatea poate că i-ar fi fost iertată dacă acela care privea peste sufletul secătuit de regrete ar fi văzut cum se scurge seva în mecanismul ce fusese volatilizat de ignoranță, cinism, în definitiv durerea pe care un copil nu o poate uita, dar care o îngroapă în tinerețe și începe să o resimtă abia când realitatea i-a fost preschimbată în destin. O singură privire pe care călugărul ar fi numit-o întinată, cerșetorul mită, iar hoțul efemeritate cucernică avea darul de a-i pune inima în mișcare cum nicio țeavă de pușcă la tâmple nu putea. Nu-și îngăduise să o privească când venea seara după cină din înconjurul convoiului, mai cu seamă dându-le femeilor timp să se pregătească și astfel, curmându-și dorința de a o avea cât mai aproape. Fiecare vertebră din ființa lui nenorocită ar fi vrut să o poată ține pe ea în brațe și nu aerul la sfârșitul zilei. Cu năzuințele neadormite și vuind ca o furtună la orice gând care o includea pe Grace, Caleb își îngădui să fure privilegiul îngerilor. Nu știa niciodată când îi va mai revedea chipul drag, degetele așezate pe pernă într-un gest delicat, finețea zugrăvită în culori ce nu aparțineau sălbăticiei în care se aflau, bărbia cu oasele-i protuberante și expresia netulburată, liniștită, aproape convinsă că altcineva îi veghea somnul.

Osânditul nu oftă vizibil, dar umerii care-i atârnau de greutatea cotului în care se rezemase, degetele ce se afundau în cuvertura subțire strângând-o până i se albeau încheieturile, privirea însetată și vinovată îmbătată de chipul suav, curbura buzelor sobră, hotărâtă să nu strige după ajutor chiar dacă s-ar fi înecat în iubirea pe care i-o purta, vorbeau despre o sentință mai dureroasă decât frământările încinse a șerifilor federali la gândul că l-ar putea spânzura pe blestemat. Sentință cu o cerneală ivorie care, cu trecerea timpului, s-ar fi dăruit luminii soarelui și-ar fi dispărut odată cu sufletul lui. Oricât îl mâna inima să o vadă într-un loc pe care l-ar putea numi acasă, iertând-l, privind spre el cu dragostea nepângărită de păcatele lui, poate înconjurată de căpșoare brune ce le-ar struni ca pe iezii cărora le dai drumul în câmp știind că se vor lovi în zburdălnicia lor, Caleb nu se putea minți.

Dacă nu ar fi plecat din Northwood House, dacă s-ar fi ținut de planurile lui William pentru viața lui, poate că ar fi avut din mila tatălui o rentă mărișoară, destul cât să-i ofere lui Grace confortul pe care-l pierduse în Houston. Poate că ea l-ar fi privit cu alți ochi. Un mocofan bogat tot era mai bun decât un tâlhar, un fiu al ploii, pentru că oricât de prost era aristocratul nu uciese pe nimeni pentru moștenirea lui. Mâinile sale în schimb, erau pătate până peste coate.

Inimă rebelă Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum